Istoria gândirii juridice

INCHIZIŢIA ŞI TEORIA PEDEPSEI

Inchiziţia este o formă a justiţiei în epoca timpurie a Evului Mediu, care diferă de „dreptul roman”, prin forma de acuzare, aplanarea controverselor, într-un proces intentat de inchiziţie („ex officio“) erau prezentate metodele ca servind interesele obşteşti şi salvarea sufletului acuzatului. Tribunalul care investiga cazurile de erezie a primit numele de inchiziţie (în latinã inquisitio însemnând cercetare, ancheta).

Metodele de investigaţie a inchiziţiei, era descoperirea aşa numitului „adevăr” iar pentru obţinerea acestei dovezi, se folosea şi schingiuirea acuzatului în faţa unor martori, recunoaşterea vinei acuzatului fiind scopul principal al investigaţiei, dovezile obiective fiind neglijate. Acest proces lua în considerare numai declaraţiile unor martori, care se bazau pe declaraţiile altor martori, astfel procesul putând dura timp îndelungat, sfârşitul procesului se termina cu o sentinţa putând fi numai nevinovat sau vinovat cu recunoaşterea vinei.

Una dintre formele inchiziţiei era cea bisericească. Aceasta forma specialã avea ca obiect procesele ereticilor din Evul Mediu aşa numitele “inquisitio haereticorum” sau „inquisitio haereticae pravitatis”, ocupându-se de înlăturarea şi combaterea altor învăţături care nu corespundeau intereselor şi ideilor bisericii romano-catolice şi au fost condamnate drept idei eretice. Procesele erau prezidate de un cler înalt (cum ar fi Papa de exemplu). Acesta delega episcopi. Pe parcurs însã, odata cu sesizarea unei lipse de eficienţã a acestor procese, s-a constituit o instituţie specială.

Instituţia veche romană ca organ al Vaticanului a fost denumit în anul 1908 Sacra congregatio Romanae et universalis Inquisitionis seu Sancti Officii sau pe scurt Sanctum Officium.

Piatra de temelie a inchiziţiei din Evul Mediu a constituit-o teoretic teologul italian Toma de Aquino, prin afirmaţia sa „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis” „pentru acceptarea şi păstrarea credinţei este necesară o hotărâre liberă şi voluntară”. Pedeapsa care era aplicată în cazurile de erezie cere teologul să fie excomunicarea sau chiar pedeapsa cu moartea. Inchiziţia a fost o instanţa judecatorească instituită de biserica catolică, prin decretul papei Gregor al IX-lea în anul 1231, în scopul depistării şi reprimării sângeroase a aşa-zişilor eretici. Sarcina interogatoriilor, persecuţiilor, torturilor şi arderilor pe rug a fost preluată de către ordinele călugareşti ale Franciscanilor şi Dominicanilor. În fruntea inchiziţiei a stat un Mare Inchizitor. Dupa ce Romano-Catolicismul şi-a consolidat puterea în Evul Mediu, cetăţenii cu vederi liberale, care nu se aliniau cu dorinţele nu întotdeauna biblice, ale Bisericii oficiale, au inceput să fie priviţi ca "eretici", ca inamici ai societăţii. La doi ani dupa masacrarea ereticilor albigenzi, Papa Grigore al IX-lea publica documentul apostolic Excommunicamus (20 aprilie 1231) prin care anunţa infiinţarea unui tribunal supranaţional care să judece cazurile de erezie. Intenţia Papei stabilea ca obligatorie efectuarea unei anchete care să confirme sau să infirme temeinicia acuzaţiei de erezie.

Inchiziţia a funcţionat mai mult in ţările din sudul şi vestul Europei, în special în Spania şi a început a judeca pe toţi aceia care au încercat sa răspândească printre credincioşi învaţături aşa-zise false în materie religioasă, în dauna credinţei. Biserica a considerat firesc să aibă şi ea un for care sa ceară socoteală celor care se amestecau în probleme religioase fără a fi după parerea ei competenţi, aceasta fiind Inchiziţia. Ea a jucat un mare rol mai ales în istoria Evului Mediu. Condamnările care s-au făcut se datorează principiilor considerate optime pentru a apăra ordinea publică lezată prin învăţăturile aşa-zise eretice. Când era semnalată prezenţa ereziei într-o regiune, se anunţa o ancheta: ori se deplasa tribunalul la faţa locului, ori erau convocaţi suspecţii, in corpore, la centru. Când era vorba de cazuri particulare, celui în cauză i se trimitea o citaţie prin parohia teritorială. Neprezentarea la locul stabilit în termen de 30 de zile atrăgea după sine excomunicarea, fapt care reducea şansele la proces. Adus în faţa Tribunalului, suspectul era pus să jure că va spune adevărul, după care era interogat şi un notar consemna întrebările şi răspunsurile. Mijloacele dure de constrângere fizica erau folosite în cazul în care cel anchetat refuza să raspundă la intrebări. Asa-zisul eretic care îşi retracta erorile primea o sancţiune ispăşitoare, după gravitatea constatată arbitrar. Din cadrul pedepselor degradante date de Inchiziţie inculpaţilor făceau parte:

• posturi îndelungate, opere de binefacere, zidirea unei biserici, pelerinaje la locurile sfinte.

• participarea la celebrări liturgice comunitare stând intr-un colţ al bisericii, desculţ şi cu o lumânare aprinsă in mâna.

• purtarea unui semn distinctiv, cusut pe haine, ori purtarea unor veşminte de culoare specială.

• amenzi, confiscarea bunurilor, interdicţia îndeplinirii anumitor funcţii publice.

• închisoarea pe un timp determinat sau pe viaţă.

• condamnarea la moarte.