Istoria și structura administrației publice

Administraţia publică, în mod tradiţional, presupune două elemente de bază: -Executarea legii – cuvântul “lege” fiind înţeles în accepţiunea “lato sensu”, de act normativ cu forţa obligatorie şi nu în accepţiunea “stricto sensu”, de act juridic al Parlamentului. -Prestarea de servicii publice în limitele legii

Conceptul de serviciu public a fost vreme îndelungată noţiunea cheie a dreptului administrativ, care era definit a reprezenta drepturile serviciilor publice. Prin serviciul public se înţelege activitatea organizată sau desfăşurată de o autoritate a administraţiei publice pentru a satisface nevoi sociale în interes public. Nu orice nevoie socială reprezintă în acelaşi timp şi o nevoie de interes public. Pentru a căpăta un asemenea statut, ea trebuie să fie valorizată de clasa politică şi transpusă într-o normă de drept.

Misiunea serviciilor publice este să satisfacă anumite nevoi sociale, obiectiv care se poate realiza pe două căi:

• Printr-un organ public (o universitate de stat).

• Poate fi rodul unei iniţiative private care se face des resimţita ca intervenţie în prestarea serviciilor publice (serviciul public de învăţământ prestat într-o instituţie privată).

Un alt concept specific dreptului administrativ este cel de ordine publică prin care se înţelege un minimum de condiţii necesare pentru o viaţă socială acceptabilă. Ordinea publică este ansamblul regulilor care asigură siguranţa societăţii şi a căror încălcare nu antrenează decât ilegalitatea parţială a unui act sau fapt juridic. Expresia “în limitele legii” evocă principiul de drept potrivit căruia totul este permis, dacă nu este interzis de lege. Subliniem, însă, că activitatea administraţiei este guvernată de principiul legalităţii, care este înscris în mai multe texte din Constituţie ( de exemplu : art. 16 alin. 2 “nimeni nu este mai presus de lege”; art. 51 instituie ca obligaţie fundamentala respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor).

Dreptul administrativ poate fi definit ca ramura dreptului public care reglementează, concret sau cu valoare de principiu, relaţiile sociale din sfera administraţiei publice, precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile publice sau structuri private, investite cu autoritate publică, pe de o parte şi cei vătămaţi în drepturile lor prin actele administrative ale acestor autorităţi, pe de altă parte.

In obiectul de reglementare al dreptului administrativ intră astfel două categorii de relaţii sociale:

• Relaţii de administrare activă Ţ administraţie în lucru, care se caracterizează prin punerea în executare a legii sau prin prestarea de servicii publice, în limitele legii.

• Relaţii de administraţie conflictuală Ţ care vizează litigiile apărute între administraţie şi administraţi.

Specific administraţiei publice este regimul de putere publică, acesta însemnând clauzele (prerogativele) exorbitante, derogatorii de la dreptul comun, cu care sunt investite autorităţile administrative publice şi prin intermediul cărora fac să prevaleze interesul public (general), atunci când vine în contradicţie cu interesul particularilor.

Administraţia publică reprezintă ansamblul activităţilor desfăşurate de Preşedintele României, Guvern, autorităţile administrative autonome centrale, autorităţile administrative autonome locale si, după caz, structurile subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică, se duc la îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează servicii publice.

Rezultă din definiţie următoarele trăsături ale administraţiei publice:

• Activitate prin care se realizează două obiective : de executare a legii şi de prestare de servicii publice, în limitele legii.

• Activitate desfăşurată în regim de putere publica, concretizat prin investirea autorităţilor care o prestează cu anumite prerogative, care derogă de la dreptul comun şi prin intermediul cărora ele reuşesc sa facă să prevaleze interesul public, atunci când intră în contradicţie cu cel particular.

• Activitate desfăşurata de anumite autorităţi executive şi administrative, denumite generic autorităţi de administraţie publice.

Potrivit actualului sistem constituţional şi legal, aceste autorităţi sunt de două categorii:

• De natură statală (etatica)

• De natură autonomă, locală alese prin sufragiu universal, egal, direct, secret, liber exprimat de colectivitatea politico-teritorială.

Dacă în regimul totalitar sintagmele de administraţie publică şi administraţie de stat erau sinonime, în actualul sistem acest lucru nu mai este valabil, deoarece administraţia însăşi, inclusiv autorităţile care o realizează, nu sunt doar autorităţi statale, ci şi unele de natura autonoma care funcţionează în unităţile administrative teritoriale în care sunt alese. Există şi unele autorităţi ca, de exemplu, primarul, care are un dublu statut : astfel, el este, în primul rând şi cu precădere, o autoritate autonomă pentru că este ales de cetăţenii cu drept de vot dintr-o comuna (oraş, municipiu) si, în al doilea rând. este o autoritate statală (atribuţii de stare civila, de autoritate tutelara, în domeniul alegerilor …).

Din punct de vedere al izvorului care le consacră, distingem între :

• autorităţi consacrate de Constituţie : Preşedinte, Guvern, consiliul judeţean, local şi primar

• autorităţi consacrate de legea cadru, care se adaugă celor consacrate de Constituţie : subprefectul, comisia administrativă a judeţului, preşedintele şi vicepreşedintele consiliului judeţean etc..