Istoria statului și dreptului românesc în timpul lui Alexandru Ioan Cuza

Capitolul I - Epoca lui Cuza şi aşezarea bazelor dreptului românesc modern

1.1 Situaţia europeană

Înfrângerea Rusiei în Războiul Crimei va oferi un nou prilej de tratative între puterile europene, în cadrul Congresului de pace de la Paris, care s-a desfăşurat între 13 februarie şi 18 martie 1856, când puterile participante semnează Tratatul de pace. Din acest tratat, partea referitoare la Principatele române, prevedea înlăturarea protectoratului Rusiei, menţinerea suveranităţii otomane şi intrarea principatelor sub garanţia colectivă a Puterilor europene. Cea mai importantă problemă pentru Principatele române era aceea a unirii lor într-un stat naţional, aceasta fiind discutată în cadrul Congresului şi s-a hotărât că organizarea politică viitoare a Principatelor să fie luată de locuitorii săi.

Astfel, s-a acordat Turciei mandatul pentru organizarea unor Adunări Ad-hoc în cadrul fiecărui Principat, care să exprime dorinţa politică viitoare a românilor.În adunarea de la Iaşi, Mihail Kogalnceau prezintă proiectul de rezoluţie care unea cele dintâi, mai mari şi mai generale legi, printre care unirea Principatele într-un singur stat numit România, prinţ străin şi puterea legiuitoare să fie acordată Adunării Obşteşti. Proiectele din cadrul Adunărilor din Bucureşti, care erau foarte asemănătoare cu cele din Iaşi, au fost votate în unanimitate.

Prin urmare, în 1858, în cadrul Conferinţei de la Paris, marile puteri europene au luat în dezbatere documentele celor două rezoluţii adoptate şi au semnat Convenţia de la Paris prin care se stabilea viitorul statut politic, social şi administrativ al Principatelor române .

1.2 Consolidarea suveranităţii principatelor române

La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două țări române. Lupta pentru desăvârşirea Unirii a durat mai mulţi ani, la capătul cărora, prin voinţa poporului condus de marele reformator care a fost Cuza, statul naţional român modern era de acum constituit .

Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii de către puterea suzerană și puterile garante iar apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern. Realizată sub semnul ideilor revoluţionare de la 1848, prin lupta poporului român, Unirea de la 1859 a deschis o nouă pagină în istoria patriei, prin formarea statului naţional modern. Unirea principatelor române, realizată prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a constituit prin ea însăşi un act de curaj şi de demnitate naţională, m dar pentru ca acest act să fie valorificat până l; a capăt au fost necesare eforturi uriaşe de consolidare pe plan intern şi internaţional.

Se ştie că dubla alegere a lui cuza nu a fost recunoscută imediat, dar unele state ca Franţa, care avea intenţia de a stabili un echilibru de forţe, Prusia şi Sardinia deoarece erau interesate în promovarea unităţii naţionale, Rusia pentru a slăbii Imperiul Otoman, în schimb Austria şi Turcia sau opus. Interesele Austriei era teama că statul naţional român se va întregii prin unirea cu Transilvania, iar Turcia îşi vedea ameninţată dominaţia asupra ţărilor române .

În acest context, Cuza şi forţele progresiste, sprijinindu-se de popor, au adoptat o atitudine îndrăzneaţă, impunând noul rol al domniei unice. Fără a aştepta recunoaşterea dublei alegeri, cuza ia înlăturat pe caimacami şi a început să guverneze cu toată autoritatea .

O altă formă de manifestare suverană a statului român a constat în încheierea unor convenţii cu alte state, fără a se recurge la serviciile Ministerului de Externe al Turciei .

1.3 Unirea politico-administrativă

Uniunea personală, fiind recunoscută de către puterile suzerane şi de către toate puterile garante, Principatele Unite s-au angajat pe calea obţinerii unei uniuni reale, meritul principal revenind mai ales domnitorului care, în condiţiile separării politice a celor două ţări, a organizat cabinetul domnesc, prin intermediul căruia, sub directa sa îndrumare, s-au desfăşurat acţiunile de politică externă. S-a sprijinit mai ales pe Vasile Alex, şi Costache Negri şi, de asemenea, pe Arthur Baligot de Beyne, şeful cabinetului domnesc .

Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să depună mari eforturi şi să recurgă frecvent la politica faptului împlinit pentru asigurarea autonomiei legislative, judecătoreşti şi administrative a statului.

Autonomia legislativă a fost recunoscută mai întâi prin Convenţia de la Paris, care cerea Principatelor române saşi revizuiască intraga legislaţie pentru a o pune de acord cu cerinţele moderne, ca şi prin recunoaşterea internaţională a organizării de stat impusă prin reformele succesive ale lui Cuza; cu alte cuvinte, recunoaşterea internaţională a sistemului legislativ creat de către Cuza echivala cu recunoaşterea autonomiei legislative .