Izvoarele Dreptului

1. Definire si clasificare a izvoarelor dreptului

Dreptul în egala masura tehnica si arta (a binelui si a echitatii – “jus est ars boni et aequi”), principiu de directie, de coeziune sociala ce da societatii caracterul de definit si coerenta, ansamblul regulilor asigurate si garantate de catre stat si care au ca scop organizarea si disciplinarea comportamentului uman în principalele relatii din societate, într-un climat specific manifestarii coexistentei libertatilor, apararii drepturilor esentiale ale omului si statornicirii spiritului de dreptate are nevoie pentru a i se crea posibilitatea de a fi cunoscut si receptat, în esenta si continutul sau, de modalitati speciale de exprimare, aceste forme de exprimare purtând denumirea de izvoare ale dreptului (sau surse ale dreptului).

Analiza termenului “izvor de drept” i-a evidentiat doua sensuri: izvor de drept în sens material si izvor de drept în sens formal.

Trebuie facuta o distinctie între sensul juridic al notiunii de izvor de drept si semnificatia sa istorica. În întelesul pe care-l confera istoria si arheologia juridica notiunii de izvor, acest concept semnifica un anumit document care atesta o forma suprapusa de drept (izvoare – relicve sau vestigii de civilizatie juridica).

Teoria juridica clasica a izvoarelor dreptului deosebeste izvoarele scrise (actul normativ) de cele nescrise (obiceiul), pe cele oficiale (lege sau jurisprudenta) de cele neoficiale (obiceiul si doctrina), izvoarele directe (actul normativ si contractul normativ) de cele indirecte sau mediate (obiceiul sau normele elaborate de organizatii nestatale – ele trebuind sa fie validate de o autoritate statala pentru a devenii izvoare de drept).

Izvoarele dreptului se mai clasifica de asemenea in izvoare potentiale (ce exprima posibilitatea de a elabora, modifica sau abroga norme juridice) si în izvoare actuale (eficiente, determinate, operând pe relatii sociale concrete constând în toate actele normative în vigoare), dar si în izvoare de constituire si de calificare.

2. Izvoarele formale ale dreptului

Din punct de vedere juridic, prezinta un interes deosebit, izvoarele formale ale dreptului, care au in vedere o multitudine de aspecte si modalitati prin care semnificatia normei de drept este regula de conduita sociala si se impune ca model de urmat în relatiile interumane. Ca urmare prin izvor formal juridic întelegem exteriorizarea unei reguli de conduita printr-o anumita formulare de limbaj juridic, corespunzatoare unei receptari optime de catre destinatarii sai.

Izvoarele formale ale dreptului reprezinta una din necesitatile de fapt cele mai de seama, care asigura ordinea juridica, corespunzând unei nevoi profunde, nevoia de securitate a societatii.

Studiul izvoarelor formale ale dreptului dezvaluie existenta unei diversitati de asemenea izvoare, aceasta diversitate fiind motivata de multitudinea si varietatea relatiilor sociale care reclama reglementare juridica.

În evolutia îndelungata a societatii toate tipurile de drept de pâna acum au cunoscut o pluralitate de izvoare. Ponderea unuia sau altuia dintre izvoarele formale de drept în cuprinsul unui sistem de drept se modifica în raport de gradul dezvoltarii sale, fiind influentat de complexitatea relatiilor pe care le reglementeaza (de pilda în cazul dreptului feudal principala forma de exprimare e obiceiul, pe când în cadrul dreptului contemporan ponderea a capatat-o actul normativ).

Izvoarele formale ale dreptului consacrate de evolutia sa pâna în prezent sunt urmatoarele: obicei juridic, doctrina, practica judecatoreasca si precedentul judiciar, contractul normativ si actul normativ.

Obiceiul juridic (cutuma)

Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept. Alcatuit din reguli de conduita aplicata vreme îndelungata in temeiul convingerii privind necesitatea lor, aduse la îndeplinire prin puterea autoritatii publice neformalizate a întregii comunitati, obiceiul juridic ramâne izvorul de drept cu cea mai îndelungata viata.

Cutuma, obiceiul juridic, sau, cum s-a numit în trecutul nostru, obiceiul pamântului, se naste prin repetarea aplicarii unei aceleiasi idei juridice într-un numar de cazuri individuale succesive, prin crearea de precedente.

Cutuma presupune asadar pe de o parte un uz, o practica a justitiabililor, veche si incontestabila dar pe de alta parte ea reprezinta si idea ca norma pe care o implica nu poate fi serios contrazisa de cei interesati, ca prin urmare în recunostinta lor sta în mod normal recunoasterea unui adevarat drept care se poate revendica ca atare, sub sanctiunea juridica.

Mecanismul trecerii unui obicei juridic din sistemul general al normelor sociale în sistemul izvoarelor dreptului etatic este marcat de doua momente importante: fie ca statul, prin organele sale legislative, sanctioneaza un obicei si-l încorporeaza într-o norma oficiala, fie ca obiceiul este invocat de parti ca norma de conduita în fata unei instante de judecata si aceasta îl valideaza ca regula juridica.