Izvoarele Dreptului

I. Conceptul izvorului de drept

Dreptul este în egală măsura tehnica şi artă (a binelui şi a echităţii – “jus est ars boni et aequi”), principiu de direcţie, de coeziune socială ce dă societăţii caracterul de definit şi coerenţă, ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat şi care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi statornicirii spiritului de dreptate are nevoie pentru a i se crea posibilitatea de a fi cunoscut şi receptat, în esenţa şi conţinutul său, de modalităţi speciale de exprimare, aceste forme de exprimare purtând denumirea de izvoare ale dreptului (sau surse ale dreptului).

Analiza termenului “izvor de drept” i-a evidenţiat două sensuri: izvor de drept în sens material şi izvor de drept în sens formal.

Trebuie făcută o distincţie între sensul juridic al noţiunii de izvor de drept şi semnificaţia sa istorică. În înţelesul pe care-l conferă istoria şi arheologia juridică noţiunii de izvor, acest concept semnifică un anumit document care atestă o formă suprapusă de drept (izvoare – relicve sau vestigii de civilizaţie juridică).

Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebeşte izvoarele scrise (actul normativ) de cele nescrise (obiceiul), pe cele oficiale (lege sau jurisprudenţă) de cele neoficiale (obiceiul şi doctrina), izvoarele directe (actul normativ şi contractul normativ) de cele indirecte sau mediate (obiceiul sau normele elaborate de organizaţii nestatale – ele trebuind sa fie validate de o autoritate statală pentru a devenii izvoare de drept).

Izvoarele dreptului se mai clasifică de asemenea in izvoare potenţiale (ce exprimă posibilitatea de a elabora, modifica sau abroga norme juridice) şi în izvoare actuale (eficiente, determinate, operând pe relaţii sociale concrete constând în toate actele normative în vigoare), dar şi în izvoare de constituire şi de calificare.

II.Sistemul izvoarelor de drept

Pluritatea izvoarelor de drept este proprie tuturor sistemelor de drept. Ea se datoreaza complexitatii relatiilor sociale reglementate, varietatii organelor de stat, ierarhiei existente in cadrul mecanismului de stat.

-Izvoarele formale ale dreptului

Din punct de vedere juridic, prezintă un interes deosebit, izvoarele formale ale dreptului, care au in vedere o multitudine de aspecte şi modalităţi prin care semnificaţia normei de drept este regulă de conduită socială şi se impune ca model de urmat în relaţiile interumane. Ca urmare prin izvor formal juridic înţelegem exteriorizarea unei reguli de conduită printr-o anumită formulare de limbaj juridic, corespunzătoare unei receptări optime de către destinatarii săi.

Izvoarele formale ale dreptului reprezintă una din necesităţile de fapt cele mai de seamă, care asigură ordinea juridică, corespunzând unei nevoi profunde, nevoia de securitate a societăţii.

Studiul izvoarelor formale ale dreptului dezvăluie existenţa unei diversităţi de asemenea izvoare, această diversitate fiind motivată de multitudinea şi varietatea relaţiilor sociale care reclamă reglementare juridică.

În evoluţia îndelungată a societăţii toate tipurile de drept de până acum au cunoscut o pluralitate de izvoare. Ponderea unuia sau altuia dintre izvoarele formale de drept în cuprinsul unui sistem de drept se modifică în raport de gradul dezvoltării sale, fiind influenţat de complexitatea relaţiilor pe care le reglementează (de pildă în cazul dreptului feudal principala formă de exprimare e obiceiul, pe când în cadrul dreptului contemporan ponderea a căpătat-o actul normativ).

Izvoarele formale ale dreptului consacrate de evoluţia sa până în prezent sunt următoarele: obicei juridic, doctrina, practica judecătorească şi precedentul judiciar, contractul normativ şi actul normativ.

1. Obiceiul juridic (cutuma)

După cum se ştie, obiceiul este o regulă de conduită ce se formează spontan ca urmare a aplicării ei repetate într-o perioadă de timp relativ îndelungată într-o colectivitate umană. Obiceiul, sub forma unor datini, tradiţii şi practici cu caracter moral sau religios, a reprezentat modalitatea principală de ordonare a relaţiilor sociale şi de influenţare a acţiunii umane în comuna primitivă. Obiceiul a continuat să aibă un rol social şi ulterior, de fapt în toate epocile istorice, ponderea sa variind de la o epocă la alta

Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept. Alcătuit din reguli de conduită aplicată vreme îndelungată in temeiul convingerii privind necesitatea lor, aduse la îndeplinire prin puterea autorităţii publice neformalizate a întregii comunităţi, obiceiul juridic rămâne izvorul de drept cu cea mai îndelungată viaţă.

Cutuma, obiceiul juridic, sau, cum s-a numit în trecutul nostru, obiceiul pământului, se naşte prin repetarea aplicării unei aceleiaşi idei juridice într-un număr de cazuri individuale succesive, prin crearea de precedente.