Izvoarele Dreptului

Imagine preview
(7/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Izvoarele Dreptului.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 13 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 3 puncte.

Domeniu: Drept

Cuprins

1. CONCEPTUL IZVORULUI DE DREPT 3
2. SISTEMUL IZVOARELOR DE DREPT 4
Obiceiul juridic 4
Actele normative 5
Precedentul judiciar şi practica judiciară 6
Contractul normativ 7
Doctrina juridică 7
3. ACŢIUNEA ACTELOR NORMATIVE ÎN TIMP, SPAŢIU ŞI ASUPRA PERSOANELOR 8
A. Acţiunea actelor normative în timp 8
Intrarea în vigoare a actelor normative 8
Principiul neretroactivităţii actelor normative 9
Excepţii de la principiul neretroactivităţii actelor normative 9
Ieşirea din vigoare a actelor normative 9
Ultraactivitatea legii 10
B. Acţiunea actelor normative în spaţiu şi asupra persoanelor 10
BIBLIOGRAFIE 13

Extras din document

1. CONCEPTUL IZVORULUI DE DREPT

Dreptul constituie un sistem de norme care însă nu apar nude, ci îmbracă o anumită haină juridică, sunt cuprinse în anumite acte juridice, iau o anumită formă, denumită izvor al dreptului. Din această cauză, s-a formulat în literatura juridică opinia că noţiunile de „izvor de drept” şi de „formă a dreptului” ar fi sinonime. În realitate aceste noţiuni nu coincid, deoarece forma de drept este plurivocă, se referă la mai multe aspecte ale dreptului. Mai potrivită este expresia – de „formă de exprimare a normelor de drept” sau „formă de exprimare a dreptului”.

Chiar termenul „izvor de drept” are mai multe accepţiuni, dintre care cele mai răspândite sunt: „izvor de drept în sens material” şi forma „izvor direct şi indirect” al dreptului, „izvor intern şi extern” etc.

De asemenea, se vorbeşte despre izvoarele dreptului în sensul indicării surselor de cunoaştere a unui sistem de drept, cum sunt: izvoarele scrise şi nescrise, datele arheologice etc., care pot oferi informaţii despre un sistem dintro epocă istorică sau despre legislaţia dintro ţară oarecare.

Prin izvoarele materiale sau interne se are în vedere avtivitatea organului de stat emitent al actului normativ, prin care unei reguli sociale i s-a recomandat caracter de regulă de drept, iar prin izvoare formale sau externe se au în vedere condiţiile de formă, care acordă rezultatelor activităţii organului de stat calitatea juridică. Desigur, această distzincţie vizează, de fapt, numai izvorul formal, juridic al dreptului, se referă la formele activităţii organelor de stat în elaborarea dreptului, la deosebiri de competenţă în activitatea normativă.

Unii autori au propus, de asemenea, în cadrul noţiunii de izvor de drept, distincţia între izvoare directe şi indirecte sau mediate. Prin izvor direct al dreptului urmează a fi înţelese actele normative, iar prin izvor indirect sau mediat, reguli nejuridice, cum sunt obiceiurile şi alte reguli ce nu sunt cuprinse în textul actelor normative, dar la care acesta fac trimitere. Această opinie pare întemeiată, deoarece există o deosebire reală între izvoarele de drept care au un conţinut normativ bine determinat, complet formulat şi constituie un act normativ cu o existenţă independentă şi acetele normative, care, făcând trimitere la un obicei sau altă regulă o includ în mod indirect în conţinutul său, formând un singur act, un singur izvor de drept.

2. SISTEMUL IZVOARELOR DE DREPT

Pluralitatea izvoarelor de drept este proprie tuturor sitemelor de drept. Ea se datorează complexităţi relaţiilor sociale reglementate, varietăţii organelor de stat, ierarhiei existente în cadrul mecanismului de stat.

Obiceiul juridic

Obiceiul este o regulă de conduită ce se formează spontan ca urmare a aplicării ei repetate într-o perioadă de timp relativ îndelungată într-o colectivitate umană. Obiceiul, sub forma unor datini, tradiţii şi practici cu caracter moral sau religios, a reprezentat modalitatea principală de ordonare a relaţiilor sociale şi de influenţare a acţiunii umane în comuna primitivă. Obiceiul a continuat să aibă un rol social şi ulterior, de fapt în toate epocile istorice, ponderea sa variind de la o epocă la alta.

Normele obişnuielnice, recunoscute de puterea de stat, formează dreptul obişnuielnic sau dreptul cutumiar, care a jucat un rol deosebit de important ca izvor de drept, mai ales în dreptul antic, în dreptul feudal. Acest lucru se explică prin caracteristicile obiceiului, care este o regulă de producţie şi a întregului sistem de relaţii sociale. De asemenea, obiceiul, ca izvor de drept, poate exprima mai bine decât orice alt izvor de drept particularităţile locale, precum şi fărâmiţarea politică, specifică perioadelor istorice premergătoare centralizării vieţii economice şi politice.

Primele acte normative scrise sclavagiste şi feudale sunt, de fapt, nişte culegeri de cutume juridice, cum au fost la romani Legea celor 12 table şi la franci Legea salică.

În societatea feudală, numărul cutumelor ajunsese să fie atât de mare, încât s-a pus problema sistematizării lor, a încorporării lor. Sunt cunoscute culegerile de cutume „Oglinda saxonă” (Sachsenpiegel) din 1230 şi „Oglinda şvabă” (Schwabenspiegel) din 1274-1275, precum şi culegerea de obiceiuri juridice din Franţa, cunoscută sub denumirea de „Aşezămintele lui Ludovic cel Sfânt”, din 1270.

Obiceiul juridic îşi păstrează importanţa şi în dreptul modern, dar rolul lui nu este acelaşi în toate statele. Astfel, el constituie un important izvor de drept (laolaltă cu practica juridicară) în dreptul anglo – saxon în timp ce rolul lui este redus în dreptul de pe continent. O răspândire destul de mare are acest izvor de drept întro serie de ţări recent eliberate de sub jugul colonial. Scăderea pronderii obiceiului juridic în epoca modernă îşi are explicaţia în faptul că trăsătura obiceiului de a fi o regulă conservatoare, care tinde să perpetueze relaţiile sociale care l-au genrat, îl fac nepotrivit pentru un sistem de relaţii sociale în continuă dezvoltate, cu transformări rapide în toate domeniile vieţii sociale.

Desigur, aceasta nu înseamnă excluderea unor reglementări care exprimă unele particularităţi locale. Tocmai acest element al păstrării unor particualrităţi locale este cauza menţinerii obiceiului ca izvor de drept secundar.

În dreptul român, obiceiul juridic se menţine doar în unele reglementări ale dreptului civil, unele articole din Codul civil român făcând trimitere la obiceiurile locale, care în acest fel devin izvor de drept, fiind încorporate în mod indirect în reglementarea juridică respectivă. Astfel, de pildă, articolul 600 din Codul civil stabileşte anummite reguli privind relaţiile de vecinătate şi prevede „îălţimea îngrădirii se va hotărâ după regulamentele particulare sau după obiceiul obştesc...”. De asemenea, potrivit articolului 980 din acelaşi cod, „Dispoziţiile îndoioase se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat cintractul”. Obiceiul îşi păstrează un rol însemant în dreptul maritim şi, în general, în dreptul internaţional.

Fisiere in arhiva (1):

  • Izvoarele Dreptului.doc