Izvoarele Dreptului Comunitar

INTRODUCERE

Ca ansamblu al regulilor de drept aplicabile în ordinea juridică comunitară, dreptul comunitar este complex şi original.

Aceste caracteristici îşi găsesc reflectarea şi în sistemul izvoarelor dreptului comunitar, izvoare în egală măsură diverse şi ierarhizate (corespunzător autorităţii care le este recunoscută în sistem).

În vârful ierarhiei se situează izvoarele primare, constituind dreptul originar, care fundamentează ordinea juridică comunitară şi constituie un veritabil “corpus constituţional”, beneficiind de o prezumţie absolută de legalitate şi având prioritate faţă de alte acte comunitare de nivel inferior.

Izvoarele primare sunt tratatele care reglementează organizarea şi funcţionarea Comunităţii. Ele sunt instrumente internaţionale, reprezentând acordul de voinţă al statelor membre, ca subiecte suverane de drept internaţional public.

Conceptul de izvor al dreptului este folosit într-un sens strict juridic, sens prin care se au în vedere formele de exprimare a normelor juridice: acte normative (legi, decrete), obicei juridic, practică judiciară etc. Prin termenul de izvor sunt denumite sursele, originea, factorii de determinare şi creare ai dreptului.

Noţiunea de izvoare ale dreptului are două abordări, făcându-se distincţia între:

a) izvoare materiale, denumite uneori şi “reale” sau “sociale” şi

b) izvoare formale

Această noţiune are în vedere forma pe care o îmbracă dreptul în ansamblul normelor sale. Aşadar, prin izvoare ale dreptului (în sens juridic), ştiinţa juridică are în vedere, într-o formulare foarte generală, formele de exprimare ale normelor juridice în cadrul unui sistem de drept în diferite epoci şi ţări.

O împărţire a izvoarelor formale dreptului este aceea în:

a) izvoare directe şi

b) izvoare indirecte.

a) Izvoare directe sunt considerate a fi actele normative ca legea, decretul, hotărârea, deoarece sunt elaborate nemijlocit de către organele de stat.

b) Izvoare indirecte sunt considerate a fi obiceiul şi actele organizaţiilor nestatale. Acestea au nevoie şi de recunoaşterea sau sancţionarea lor de către autoritatea publică, pentru a căpăta forţă juridică şi a deveni izvoare de drept. Astfel, norma obişnuielnică are valoare juridică numai indirect, prin intermediul unui act de stat care o recunoaşte (sancţionează) ca atare. Deci, izvorul este indirect şi complex, deoarece el este alcătuit atât din norma obişnuielnică, cât şi din actul juridic al organului de stat care-i recunoaşte forţa juridică.

Dezvoltarea dreptului de-a lungul istoriei ne demonstrează existenţa pluralităţii izvoarelor în sistemul de drept al fiecărei ţări. Explicaţia acestui fapt trebuie căutată în complexitatea relaţiilor sociale supuse reglementării juridice şi totodată în varietatea formelor de organizare şi guvernare a societăţii, a organizării activităţii şi competenţei organelor de stat, a autorităţii publice

1. DREPTUL ORIGINAR. TRATATELE COMUNITATII SI UNIUNII EUROPENE

Se disting tratatele originare şi tratatele care le-au modificat pe cele din prima categorie.

Tratatele originare sunt tratatele care au fondat cele trei Comunităţi Europene. Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, intrat în vigoare la 23 iulie 1952, se află la baza Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). El a fost completat printr-o serie de anexe şi protocoale adiţionale, care au aceeaşi valoare juridică cu a tratatului. Demne de menţionat prin importanţa lor practică sunt Protocolul asupra statutului Curţii de Justiţie şi Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor.

Cele două Tratate de la Roma din 25 martie 1957, intrate în vigoare la 14 ianuarie 1958, au fondat Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A.). Ele sunt completate prin anexe şi protocoale, în special prin Protocolul asupra statutelor Băncii Europene de Investiţii. Sunt, de asemenea, de menţionat Protocoalele semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957, asupra privilegiilor şi imunităţilor Curţii de Justiţie.

Tratatele şi actele complementare reprezintă a doua categorie de izvoare primare, scopul lor fiind fie acela de a modifica, fie cel de a completa tratatele de bază. Cele mai importante sunt: Convenţia referitoare la anumite instituţii comune ale Comunităţilor Europene, semnată şi intrată în vigoare în acelaşi timp cu Tratatele de la Roma; Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor şi Protocolul unic asupra privilegiilor şi imunităţilor semnate la Bruxelles la 8 aprilie 1965 şi intrate în vigoare în august 1967.

Urmează tratatele care măresc puterea în domeniul financiar a Parlamentului european — Tratatul de la Luxembourg din 22 aprilie 1970, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971 şi Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975 intrat în vigoare la 1 iunie 1977.

Actul Unic European din 17 şi 28 februarie 1986 (intrat în vigoare la 1 iulie 1987) completează tratatele constitutive dar — în egală măsură — oferă fundament juridic Consiliului European şi cooperării politice. El dă puteri legislative Parlamentului european şi fixează principiul creării Tribunalului de primă instanţă.

De o importanţă covârşitoare în evoluţia construcţiei europene, Tratatul asupra Uniunii Europene, anexele sale şi Actul final, semnate la Maastricht la 7 februarie 1992, sunt rodul negocierilor derulate în cadrul Conferinţelor interguvernamentale asupra Uniunii economice şi monetare şi Uniunii politice, care au debutat la 15 decembrie 1990.

Tratatul de la Maastricht conţine 7 titluri. Titlul al II-lea modifică Tratatul instituind Comunitatea economică europeană în vederea stabilirii Comunităţii europene; al III-lea modifică Tratatul instituind CECO şi titlul al IV-lea modifică dispoziţiile instituind CEEA. El conţine şi prevederi vizând punerea în practică a unei politici externe şi de securitate comună şi organizează cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.