Izvoarele Dreptului Comunitar

În doctrină se disting două categorii esenţiale de izvoare ale dreptului comunitar: izvoare primare şi izvoare secundare.

1. Izvoarele originare (primare)

În categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice fundamentale ale dreptului comunitar constituite de:

- Tratatele de instituire a celor trei Comunităţi europene(CECO, CEE, CEEA)

- cele două tratate bugetare;

- deciziile privind resursele proprii ale Comunităţilor;

- Actul Unic European şi Tratatul de fuziune din 1967;

- decizia şi actul privind alegerile directe în Parlamentul european (1976);

- deciziile şi tratatele de aderare;

- Tratatul de modificare a tratatelor de instituire a Comunităţilor europene privind Groenlanda (17 martie 1984);

- Tratatul de la Maastricht;

- Tratatul de la Amsterdam;

- Tratatul de la Nisa.

Unele dintre aceste acte comunitare cuprind şi protocoale anexe. Ele fac parte integrantă din aceste acte, aşa cum se precizează în chiar cuprinsul lor (art. 311 CE, art. 84 CECO, art. 207 Euratom).

Aceste acte comunitare menţionate constituie un adevărat “corpus” constituţional, ele având prioritate asupra altor acte comunitare de nivel inferior şi beneficiind de o prezumţie absolută de legalitate.

Conform art. 293 CE, statele membre, în măsura în care este necesar, pot încheia convenţii între ele privind:

“- protecţia persoanelor, satisfacerea şi protecţia drepturilor în aceleaşi condiţii ca în cazul drepturilor acordate de fiecare stat propriilor săi resortisanţi;

- eliminarea dublei impuneri în cadrul Comunităţii;

- recunoaşterea reciprocă a societăţilor comerciale şi firmelor în înţelesul par. 2 al art. 48, păstrarea personalităţii juridice în cazul transferului sediului lor dintr-o ţară în alta şi posibilitatea fuziunii între societăţi şi firme cârmuite de legile diferitelor ţări;

- simplificarea formalităţilor privind recunoaşterea reciprocă şi executarea hotărârilor curţilor ori tribunalelor şi a sentinţelor arbitrale”.

Astfel au fost adoptate mai multe asemenea convenţii: Convenţia din 1968 privind recunoaşterea reciprocă a societăţilor, Convenţia de la Bruxelles din 1968 privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, Convenţia de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale, Convenţiile de la München din 1973 şi de la Luxemburg din 1989 relative la brevetele europene, respectiv comunitare, Convenţia din 1990 privind eliminarea dublei impuneri în caz de corectare a beneficiilor întreprinderilor asociate.

Pe de altă parte, în cazul în care o materie nu este reglementată prin legislaţia fundamentală, statele membre au adoptat noi reguli originare pe calea convenţiilor sau au pregătit asemenea reguli, în domeniile energiei, proprietăţii industriale, falimentului (proiectul de Convenţie privind falimentul, lichidarea, aranjamentele, concordatul şi alte proceduri similare, stabilit de Consiliu în 1995, dar care, totuşi, nu a fost semnat de niciunul dintre statele membre; totuşi, Regulamentul nr. 1346/2000, adoptat de Consiliu la 29 mai 2000 privind procedurile de insolvabilitate reţine elementele esenţiale ale acestui proiect). În asemenea situaţii se poate recurge şi la art. 308 CE prin care se dispune că, dacă acţiunea Comunităţii s-ar dovedi necesară spre a se atinge, în cursul funcţionării pieţei comune, unul dintre obiectivele Comunităţii şi Tratatul nu a prevăzut competenţele necesare, Consiliul acţionând unanim la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului, va lua măsurile necesare.

2. Izvoarele secundare (derivate)

Cea de-a doua categorie – izvoarele secundare – cuprinde, în mod obişnuit, actele adoptate de instituţiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului: regulamente, directive, decizii,recomandarile,avizele. Ele au un caracter juridic obligatoriu, nu sunt simple rezoluţii sau recomandări care sunt folosite de regulă în dreptul internaţional.

Termenul “act comunitar” înseamnă orice instrument legislativ sau administrativ adoptat de autorităţile administrative ale comunităţilor. Având caracter derivat, dreptul secundar nu poate contraveni dreptului primar; în caz contrar, el va fi lipsit de efecte juridice. În acelaşi timp, dreptul secundar trebuie să fie conform obiectivelor fundamentale, generale, ale Comunităţilor şi obiectivelor cu caracter mai specific, care sunt înfăptuite prin intermediul diverselor politici comunitare şi, chiar dacă Tratatul nu enunţă expres obiective specifice ale unei anumite activităţi, aceste obiective pot fi normal deduse prin interpretare. Ele, însă, trebuie să fie conforme principiilor generale ale dreptului comunitar, în sensul că, spre exemplu, aplicările diferenţiate trebuie să respecte principiul nediscriminării, inclusiv atunci când regulile de aplicare acordă unui stat membru o perioadă mare de implementare, precum şi prohibiţiile specifice enunţate de Tratat în diverse domenii (art. 9, 48, 52 şi 59 CE [23, 39, 43, 49]).

Din categoria actelor de drept derivat fac parte o serie de acte care au la baza Tratatul, de unde si denumirea lor, care indica faptul ca adoptarea lor se fundamentează pe dreptul primar.