Izvoarele Dreptului Internațional Public

În domeniul dreptului, sintagma „izvoarele dreptului internaţional public” desemnează modalităţile specifice de exprimare a conţinutului unei norme de drept. În doctrina mai veche a dreptului internaţional public se făcea diferenţa între izvoarele materiale şi cele formale. Primele făceau referire la condiţiile sociale care generează anumite norme de drept. Amintim în acest sens, opinia publică, conştiinţa colectivă, noţiunea de justiţie, etc. Izvoarele formale erau reprezentate de mijloacele prin care se exprimau normele acestui sistem de drept.

La ora actuală, izvoarele dreptului internaţional public sunt reprezentate de izvoarele formale, cele care au caracter juridic.

Normele deptului internaţional public sunt efectul acordului dintre două sau mai multe state. În dreptul intern izvoarele normelor sunt determinate cu ajutorul dispoziţiilor prevăzute de Constituţie şi de alte legi. În dreptul internaţional sunt altfel din cauza inexistenţei unor organe şi acte constituţionale riguros conturate. În această situaţie, pentru a stabili care este izvorul unei anumite norme de drept internaţional va trebui examinat fiecare caz în parte, în care se manifestă acordul de voinţă al statelor. Dată fiind această imprejurare, specialiştii în domeniu au întocmit o listă cu izvoarele dreptului internaţional public, listă care este mobilă în timp, fiind supusă modificărilor ce au loc în dreptul intern public. Un asemenea text, sub forma unei liste este art.38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie care face referire la izvoarele dreptului internaţional:

1. „Curtea, a cărei misiune este de a soluţiona conform dreptului internaţional diferendele care îi sunt supuse, va aplica:

a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli de conduită recunoscute în mod expres de statele în litigiu.

b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept

c) principiile generale de drept recunoscute de natiunile civilizate

d) sub rezerva dispozitiilor Articolului 59, hotarârile judecatoresti si doctrina celor mai calilficati specialisti în drept public al diferitelor natiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.

2. Prezenta dispozitie nu aduce atingere dreptului Curtii de a solutiona o cauza ex aequo et bono, daca partile sunt de acord cu aceasta.”

Conform acestui articol, convenţiile internaţionale, cutuma şi principiile generale sunt considerate drept izvoare principale, hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor în drept public fiind “mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept”

Acest articol nu trebuie considerat a fi perfect deoarece îi pot fi aduse completări iar unele dintre aspectele sale nu sunt conforme cu dreptul internaţional actual. Cu privire la acest ultim aspect, calificarea principiilor generale de drept ca fiind cele „recunoscute de naţiunile civilizate” nu ţine cont de interpretările şi evaluările dreptului internaţional contemporan.

Legat de faptul că lista izvoarelor de drept internaţional, pe care acest articol o reflectă, poate fi completată,amintim, în acest sens, anumite acte adoptate de organizaţiile internaţionale precum rezoluţii ale Adunării Generale a ONU dar şi acte unilaterale ale statelor, ce pot produce efecte juridice în raporturile cu alte state.

Aşa cum am menţionat anterior, la ora actuală tratatul internaţional este considerat cel mai important izvor al dreptului internaţional. Numărul tratatelor internaţionale a crescut considerabil după al II-lea Război Mondial. Această majorare se explică prin creşterea numărului de state şi a organizaţiilor internaţionale. De asemenea. Domeniile cooperării internaţionale s-au diversificat şi au impus tratatele drept principalele izvoare ale unor norme de drept internaţional. Ca urmare, în 2005 la Organizaţia Naţiunilor Unite erau înregistrate peste 35 000 de tratate. Majoritatea acestor convenţii reglementează aspecte legate de pacea şi securitatea internaţională, drepturile omului, dezvoltarea economică şi comercială, etc. În acest sens amintim următoarele tratate internaţionale: Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din 1948, Carta ONU, Pactele drepturilor omului din 1966, etc. Între toate acestea, Carta Naţiunilor Unite reprezintă instrumentul juridic fundamental al comunităţii internaţionale contemporane.

Cutuma internaţională este considerată cel mai vechi izvor al dreptului internaţional şi al dreptului în general. Cutuma poate fi definită drept „o regulă nescrisă dar cu caracter obligatoriu pentru subiectele de drept”.