Izvoarele Dreptului Mediului

1. Câteva consideraţii istorice

Conturarea actuală a acestei ramuri a dreptului, oricât de nouă ar fi ea şi oricât de modernă, la o privire mai atentă îşi poate găsi izvoarele “primare” înainte de uimitorul secol XX.

Texte juridice de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului pe care tocmai l-am încheiat se îngrijeau de protecţia vânatului şi de terenurile de vânătoare, de anumite reguli de salubritate şi igienă urbană, de promovarea unei agriculturi care să respecte o serie de reguli ce nu intrau în dezacord cu natura.

Istoria dreptului, privită din punctul de vedere al cercetătorului care caută rădăcinile dreptului mediului în reglementările care, la vremea respectivă, aparţineau net altor ramuri de drept, poate să ne furnizeze numeroase exemple de conservare şi gestionare a resurselor naturale biotice.

Dar ceea ce numim, astăzi, dreptul mediului, reflectă o viziune contemporană colectivă şi globală a problematicii mediului. Aşa după cum am mai arătat, finalitatea acestuia este constituită de protecţia împotriva poluării şi a altor efecte negative datorate activităţilor antropice şi de prezervarea resurselor naturale. Existenţa sa a fost determinată de politicile naţionale şi internaţionale care au avut ca obiectiv protecţia mediului şi asumarea de către stat a acestor sarcini de interes general.

Dreptul mediului este însoţit de conştiinţa colectivă contemporană, ca expresie a unei mişcări mondiale de opinie publică, care, desigur prefigurează într-un viitor nu prea îndepărtat recunoaşterea unui drept universal al mediului.

2. Contribuţia dreptului internaţional şi a dreptului comparat

Ţinând seama de tinereţea şi de caracterul universal al dreptului mediului, este firesc ca acesta să prezinte un interes major pentru întreaga planetă. Astfel, experienţa legislativă şi conceptele doctrinei, chiar mai presus decât configuraţia sistemelor economice, culturale şi sociale diferite, pun, în fapt, aceeaşi problemă, aceea a categoriilor de norme juridice de care avem nevoie pentru un mediu viabil.

De asemenea, activitatea diferitelor organizaţii internaţionale deosebit de penetrante în materie a condus la internaţionalizarea luptei pentru protecţia mediului şi la crearea unei solidarităţi între popoare. Ca urmare a Conferinţei de la Stockholm din 1972, urmată, după 20 de ani, de Conferinţa pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro din 1992, majoritatea statelor lumii s-au angajat la nivel internaţional să îndeplinească un Plan de măsuri (Agenda 21), care are în vedere întreaga planetă.

Menţionăm, însă, că la 10 ani de la Conferinţa de la Rio a avut loc Reuniunea Mondială la vârf, tot sub egida ONU, având ca obiectiv declarat un bilanţ al rezultatelor obţinute în cei 10 ani şi amplificarea cooperării internaţionale pentru realizarea în fapt a documentelor adoptate la Rio şi în special a Agendei 21 privind dezvoltarea durabilă.

S-au adoptat în acest sens Declaraţia de la Johanesburg privind dezvoltarea durabilă şi Planul de punere în aplicare.

Documentele adoptate pot pune în evidenţă următoarele aspecte:

- dezvoltarea durabilă ca element principal al agendei internaţionale, cu corolarul său, protecţia mediului;

- lupta împotriva sărăciei;

- folosirea resurselor naturale.

Cu alte cuvinte noţiunea de dezvoltare durabilă îmbrăţişează toate aceste aspecte, fiind o noţiune integratoare.

Paşi concreţi îi reprezintă stabilirea unui fond mondial pentru eradicarea sărăciei şi un Parteneriat pentru dezvoltarea Africii în scopul sprijinirii nevoilor de dezvoltare, parteneriatul între guverne, oameni de afaceri şi societatea civilă (concretizarea resurselor financiare înainte şi în timpul reuniunii, cifrate la aproximativ 300 miloane dolari SUA) pentru Declaraţia de la Johanesburg – dezvoltarea durabilă (37 puncte) desigur fără forţă juridică, la fel cu toate declaraţiile, reprezintă totuşi un izvor de drept prin respectarea sa în cadrul mecanismelor de cooperare şi prin pătrunderea „spiritului” acestui act cu caracter programatic în prevederile tratatelor şi convenţiilor internaţionale. Planul de punere în aplicare cuprinde o serie de aspecte politice, strategice, administrative, juridice pentru realizarea principiilor şi obiectivelor dezvoltării durabile stabilite în Declaraţia de principii şi în Agenda 21 adoptate la Rio de Janeiro

în 1992.

Ca remarcă personală, „Rio +10” pare o verigă mai slabă a conferinţelor mondiale organizate de Naţiunile Unite, mai ales prin faptul că nu s-a izbutit adoptarea unor măsuri obligatorii atât de necesare pentru protecţia şi conservarea mediului la nivel mondial.

Organizaţia Naţiunilor Unite a constituit, încă de la Conferinţa de la Stockholm, pe plan instituţional, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE), care permite la nivel mondial nu numai coordonarea tehnică şi ştiinţifică (cercetarea), dar şi armonizarea sub aspectul dreptului.

La nivel regional, o asemenea sarcină este completată de activitatea desfăşurată de Uniunea Europeană şi de Consiliul Europei.

Deloc de neglijat, în acest proces, sunt cele două caractere ale dreptului mediului şi anume:

- vocaţia universală a acestuia, şi

- caracterul tehnic al normelor.

Acestea conduc la utilizarea metodelor comparative şi la uniformizarea normelor de drept, sub presiunea opiniei publice, pe de o parte şi prin necesitatea înscrierii normelor în cadrul aceloraşi parametri tehnici şi ştiinţifici, pe de altă parte.

Cât priveşte România, prin încheierea Acordului de aderare cu Comunităţile Europene,

armonizarea legislativă cu cea a UE este o obligaţie asumată şi o condiţie de aderare.