Izvoarele Dreptului Penal European

Dreptul european sau comunitar constituie un ansamblu de norme juridice ierarhizate care guvernează raporturile stabilite de către Comunitățile europene cu diferitele categorii de subiecte de drept: statele membre, statele nemembre ale Comunităilor europene, alte organizații internaționale, persoane fizice și juritice care nu aparțin statelor membre ale Comunităților europene.

Dreptul comunitar reprezintă o ordine juridică nouă, autonomă faţă de ordinea juridică internaţională, şi totodată integrată în sistemul juridic al statelor membre.

Această nouă ordine juridică este guvernată de două principii de bază:

- integrarea directă a ordinii juridice comunitare în ordinea juridică internă a statelor membre ale Comunităţilor europene;

- aplicabilitatea prioritară a dreptului comunitar în dreptul intern al statelor membre.

Se disting două categorii de izvoare ale dreptului european: izvoare primare şi izvoare secundare. O altă distincţie se referă la izvoare interne (tratatele constitutive, principiile generale ale dreptului, legislaţia secundară) şi la izvoare externe (acordurile internaţionale).

Pe lângă aceste două categorii de izvoare se poate vorbi despre izvoarele nescrise, precum principiile generale de drept sau jurisprudenţa Curţii ori izvoare care îşi au originea în afara ordinii juridice europene, ca dreptul izvorât din relaţiile externe ale Comunităţilor sau dreptul complementar aparut prin acte convenţionale încheiate de către statele membre pentru aplicarea tratatelor.

Izvoarele primare cuprind actele juridice fundamentale ale dreptului comunitar:

• Tratatele de instituire a celor trei Comunităţi europene;

• Tratatele de modificare a tratatelor de instituire a Comunităţilor europene;

• Cele două tratate bugetare;

• Deciziile şi tratatele de aderare;

• Deciziile privind resursele proprii ale Comunităţilor.

Tratatele constitutive au cea mai mare forţă juridică, acestora subordonându-li-se toate celelalte izvoare ale dreptului comunitar.

Cea de-a doua categorie – izvoarele secundare – cuprinde, în mod obişnuit, actele adoptate de instituţiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului: regulamente, directive, decizii. Ele au un caracter juridic obligatoriu, nu sunt simple rezoluţii sau recomandări care sunt folosite de regulă în dreptul internaţional.

Izvoarele nescrise ale dreptului comunitar sunt principiile generale de drept şi jurisprudenţa. „Prioritatea”, „supremaţia” sau „superioritatea” dreptului comunitar implică două aspecte:

a) prin legi (sau alte acte normative, evident) naţionale posterioare, nu

pot fi modificate sau abrogate dispoziţii normative comunitare, orice astfel de lege fiind nulă și inaplicabilă;

b) normele comunitare posterioare pot modifica sau face inaplicabile norme juridice naţionale. Administraţia și judecătorii naţionali vor asigura corelarea necesară și vor lăsa inaplicabile, dacă este cazul, normele interne contrare dreptului comunitar, fără a aştepta intervenţia legiuitorului naţional de abrogare a acestora.

Sursele (izvoarele) dreptului

Prezentare generală

Prin sursă a dreptului comunitar european înţelegem forma juridică de transpunere a normelor juridice, a regulilor ce guvernează conduita subiecţilor de drept ce participă la raporturile juridice comunitare. Regimul izvoarelor (enumerarea și ierarhia acestora) rezultă nu numai din Tratatele institutive, ci și din practica instituţiilor și a statelor membre, precum și din sistematizarea realizată de chiar Curtea de justiţie a Comunităților europene. „Nucleul central” și cantitativ preponderent este reprezentat prin ceea ce poartă denumirea de drept comunitar în sens restrâns; este vorba despre Tratatele institutive, ca izvoare primare, precum și de regulile conţinute în actele luate de către instituţiile comunitare pentru aplicarea acestor Tratate, ca izvoare derivate.

Izvoarele derivate ale dreptului comunitar

Acte comunitare cu forţa juridică obligatorie

Regulamentul. Regulamentul are aplicabilitate generală. El este obligatoriu în toate elementele sale și este direct aplicabil în toate statele membre. Faptul că regulamentul are aplicabilitate generală înseamnă că se aplică, în mod abstract, tuturor persoanelor care intră în sfera lui de aplicare.

Decizia. Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii pe care îi desemnează. Decizia este deci, prin natura sa, un act individual care produce efecte pentru unul sau mai mulţi destinatari, care pot fi: statele membre sau particularii. Decizia se deosebeşte de regulament prin absența aplicabilităţii generale.

Directiva. Directiva comunitară continua să apară ca având „un obiect normativ neidentificat”. Directiva leagă orice stat membru destinatar în ceea ce priveşte rezultatul de atins, lăsând instanţelor naţionale competența în ceea ce priveşte forma și mijloacele”.

Acte comunitare fără forţa juridică obligatorie

Recomandarea. Recomandările și avizele nu au nici un efect constrângător, cu excepţia recomandărilor C.E.C.O., care aveau acelaşi efect ca cel al directivelor. Recomandarea reprezintă, uneori, un substitut pentru adoptarea unei directive, pornind de la premisa încrederii in autodisciplina destinatarilor săi. În situaţia în care luarea în considerare a recomandării eşuează, aceştia din urma ştiu că va fi tradus conţinutul recomandării într-un act constrângător din punct de vedere juridic. În alte cazuri, recomandarea vizează un cadru general de acţiune.

Avizul. Acest act comunitar este folosit pentru a exprima un punct de vedere. În ceea ce priveşte obligativitatea solicitării sale de către instituţiile comunitare, avizul poate fi obligatoriu sau facultativ.