Izvoarele formale ale dreptului român

Izvoarele de drept sunt întelese în trei sensuri, mai exact în sens general, material și formal. La modul general, când vorbim despre izvoare de drept ne referim de fapt la izvoare documentare ale dreptului. O alta formă pe care o poate îmbrăca un izvor de drept este cea materială, ea reprezentând factorii externi și interni dintr-o societate care duc la crearea dreptului, cauza impunerii unei conduite generale. Totuși, sensul cel mai important pentru știința juridică se regăsește în sensul formal — sens care vizează modul în care o regulă de conduită capătă impunere obligatore cu caracter juridic, situație în care devine o normă juridică.

În funcție de epoca în care dreptul roman se afla, izvoarele de drept diferau, astfel că în epoca veche regăsim obiceiul, legea și edictele magistraților, în epoca clasică funcționau toate izvoarele formale de drept, adică toate cele menționate la care se adaugă senatusconsultele și constituțiile imperiale, iar în epoca postclasică funcționau doar obiceiul si constituțiile imperiale.

Izvoarele formale de drept în istoria romanilor au avut o mare importanță în dezvoltarea statului și evoluția pe care acesta l-a avut de la cetate până la imperiu. La început, obiceiul reprezenta principalul izvor de drept în epoca regalității, dar înaintea fondării statului, acesta avea caracter nejuridic, el devenind un obicei juridic prin faptul că respectarea lui este asigurată de constrângerea exercitată de organele statului. Originea acestui izvor de drept este, cel mai probabil, determinată de sentințele de judecată, astfel că după luarea unei hotărâri într-un proces, decizia devenea norma de conducere a viitoarelor soluționări.

Pentru ca obiceiul să devina cutumă era necesar ca acesta să îndeplinească anumite condiții, și anume: să fie practicat în mod repetat și constant în viața de zi cu zi, să existe o convingere la nivel particular, individual cum că obiceiul respectiv este o conduită obligatorie, să fie o regulă care a fost testată în timp și acceptată la nivel comunitar ca fiind necesară și obligatorie. Odată cu apariția dreptului scris, în perioada republicană, consuetudinea pierde din importanță în favoarea legii, plebiscitelor și edictelor.

Legea reprezenta decizia poporului definit prin totalitatea cetățenilor romani care erau întruniți in adunări curiate, centuriate sau tribute, iar plebiscitul urmărea decizia plebei și care aducea inițial efecte doar asupra ei, dar începând cu anul 285 î.e.n. aceasta primește puterea unei legi cu impact asupra întregului popor. Pentru adoptarea unei legi, aceasta era anunțată printr-un edict ce era afișat public, iar votarea proiectului de lege avea loc după propunerea unui magistrat, el fiind autorul legii. Totuși, exista un obicei prin care se țineau dezbateri, de regula de 3 ori la interval de 8 zile înaintea votării unui proiect de lege, obicei valorificat ulterior prin legea Caecilia Didia.

Legile aveau o structură precisă, împărțită în trei segmente, praescriptio (deschiderea proiectului de lege, parte scrisă unde se menționează numele și titlurile autorului, locul și data votării, primul cetățean care votase legea), rogatio (partea în care sunt prevăzute dispozițiile legii) și sanctio (segmentul din finele legii care indica măsurile care erau luate în cazul nerespectării, modul în care se asigură respectarea legii și nulitatea actelor făcute împotriva legii). În funcție de sanctio, legile romane sunt divizate în: leges perfectae (legi care duce la nulitatea actului), leges minus quam perfectae ( legi care impun anumite sancțiuni pentru cel ce comitea încălcării) și leges imperfectae ( legi care nu prevedeau sanțiuni). Legile puteau fi abrogate prin votarea unei legi opozante sau prin desuetudine.