Izvoarele Secundare (Derivate) ale Dreptului Comunitar

CAPITOLUL I

ACTE COMUNITARE CU FORŢĂ JURIDICĂ OBLIGATORIE

SECTIUNEA I

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Termenul „act comunitar” inseamna orice instrument legislativ sau administrativ, adoptat de

de autorităţile administrative ale comunităţilor. Având caracter derivat, dreptul secundar nu poate contraveni dreptului primar, in caz contrar, el va fi lipsit de efecte juridice. In acelaşi timp, dreptul secundar trebuie sa fie conform obiectivelor fundamentale, generale, ale Comunităţii europene si obiectivelor cu caracter mai specific, care sunt infăptuite prin intermediul diverselor politici comunitare si, chiar, daca Tratatul instituind Comunitatea Europeană, nu enunţa expres obiectivele specifice ale unei anumite activităţi, aceste obiective pot fi normal deduse prin interpretare. Ele, insa, trebuie sa fie conforme principiilor generale ale dreptului comunitar, in sensul că, spre exemplu, aplicările diferenţiate trebuie sa respecte principiul nediscriminării, inclusiv atunci când regulile de aplicare acorda unui stat membru o perioadă mai mare de implementare, precum si prohibiţiile specifice enunţate de Tratat in diferite domenii.

In doctrină se disting doua categorii esenţiale de izvoare ale dreptului comunitar: izvoare primare si izvoare secundare .Cea de-a doua categorie, izvoarele secundare, cuprind, in mod obligatoriu, actele adoptate de instituţiile comunitare in scopul aplicării prevederilor tratatului: regulamente, directive, decizii. Ele au un caracter juridic obligatoriu, nu sunt simple rezoluţii sau recomandări in dreptul internaţional . Marcu Viorel in cartea "Drept institutional comunitar", apăruta la Editura Nova, in anul 1994, considera ca actele instituţiilor comunitare reprezintă "sursa cea mai importanta a dreptului comunitar". Din categoria actelor de drept derivat fac parte o serie de acte care au la baza Tratatul instituind Comunitatea Europeană, de unde si denumirea lor, care indica ca adoptarea lor se fundamentează pe dreptul primar. In fapt, nu exista o ierarhie intre aceste acte, deoarece regula paralelismului formelor nu si găseşte aplicare in dreptul comunitar, deşi un regulament poate modifica o directivă daca baza juridică utilizată permite recurgerea la doua tipuri de instrumente. Aceasta regulă cunoaşte, totuşi, o excepţie care este evidentă . Exista o ierarhie intre actele de drept derivat de bază si măsurile de executare care le sunt subordonate. Actele derivate pot fi clasificate in mai multe categorii, insă ele pot fi guvernate, in principal, de reguli comune. Clasificarea acestor acte se fundamentează pe art. 249 T.C.E., care cuprind o enumerare a acestor acte si a efectelor lor. Totuşi, practica este aceea care conduce la dezvoltarea unei intregi serii de acte atipice. Natura veritabilă a unui act nu depinde de numele său, iar Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene nu ezita sa analizeze obiectul, conţinutul si aplicabilitatea unui act pentru a-l califica in mod corect .

Art. 249 distinge între regulament, directivă si decizie, care sunt acte obligatorii, si, recomandări si avize, ca acte facultative, pe de alta parte.

SECTIUNEA II

REGULAMENTUL

Are aplicabilitate generală, fiind "obligatoriu in toate elementele sale si este direct aplicabil intre toate statele membre" . Chiar dacă regulamentul nu se adresează decât unui număr limitat de persoane, acest lucru nu îl face sa piardă caracterul general, chiar daca persoanele cărora le este aplicabil pot fi identificate, având în vedere că "această aplicare se efectuează in virtutea unei situaţii obiective de drept sau de fapt definite prin act, in relaţie cu finalitatea acestuia din urmă" .Aceasta este una dintre deosebirile existente intre regulament si decizie. Condiţia caracterului general al regulamentului este întemeiată, mai ales din perspectiva controlului de legalitate.

Regulamentul trebuie să fie obligatoriu in toate elementele sale, fapt care le deosebeşte de directive întrucât acestea sunt obligatorii pentru state numai in ce priveşte rezultatul de obţinut . Regulamentul obligă nu numai statele, ci şi intreprinderile, fiind creatoare de drepturi subiective in beneficiul particularilor .

El este direct aplicabil in toate statele membre, nu trebuie să facă obiectul nici unei masuri de transpunere si se impune ordinii juridice naţionale, încă din momentul intrării sale in vigoare. Aplicabilitatea generală implică faptul că regulamentul creează drepturi şi obligaţii pe care particularii le pot valorifica atât in in relaţie cu autorităţile naţionale (efect direct vertical), cât şi in raport cu alţi particulari (efect direct orizontal).

Regulamentele se pot clasifica in regulamente de bază şi regulamente de executare. Cele de bază sunt, in principiu, de competenta exclusivă a Consiliului European sau a cuplului Consiliu/Parlamentul European. Regulamentele de executare pot fi adoptate de către Consiliu sau de către Comisie, cu abilitarea dată de acesta, şi ele sunt subordonate, din punct de vedere al interpretării si validităţii, regulamentului de bază faţă de care trebuie să fie conforme.

Regulamentul, se poate afirma, că este actul cel mai eficient şi complet din multitudinea instrumentelor legislative puse la dispoziţia instituţiilor comunitare, beneficiind, aşa cum am arătat, de aplicabilitate generală, de obligativitate in toate elementele sale, fiind in acelaşi timp, direct aplicabil in toate statele membre. Acesta se publica obligatoriu in Jurnalul Oficial al comunităţilor Europene. Data intrării lor în vigoare este menţionată în chiar textul lor, iar in absenţa acestei precizări, regulamentele intră in vigoare in a douăzecea zi de la data acelei publicări.

În privinţa condiţilor de fond, un regulament trebuie să indice temeiul legal al adoptării sale, avizele care trebuie să fie obţinute din partea Parlamentului, Comitetului Economic si Social, Comitetul regiunilor, după caz şi îndeplinirea procedurilor formale prevăzute pentru adoptarea actului in cauză (cine a avut iniţiativa sau propunerea legislativă, consultarea altor organisme). În sfârşit, în preambulul său mai trebuie avută in vedere şi o motivare in fapt şi in drept pentru hotărârile luate. Aceste condiţii sunt cerute, potrivit art. 253 din Tratat, şi în cazul deciziilor şi directivelor.