Judecarea cauzelor într-un termen rezonabil, jurisprundența CEDO

Aspecte introductive

În cadrul asigurării unui proces echitabil, corect un rol extrem de important îl ocupă respectarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil, mai ales după decizia „Curţii Europene a Drepturilor Omului”, în dosarul Kudla împotriva Poloniei din anul 2000.

Printre exigenţele dreptului la un proces echitabil se numără şi dreptul la judecarea cauzelelor cu celeritate sau într-un „termen rezonabil", conform art. 6 par. 1 din Convenţie. Celeritatea procedurii, dincolo de faptul că reprezintă un deziderat al oricărui sistem de drept, reprezintăacelaşi timp şi o dublă garanţie:

- pe de-o parte, scopul dreptului conferit de art. 6 par. 1 este acela de a evita ca o persoană să fie supusă prea mult stresului generat de incertitudinea existenţei unei soluţii în propria cauză;

- pe de altă parte, cerinţa judecării cauzelor într-un termen rezonabil este menită să asigure însăşi credibilitatea şi eficacitatea justiţiei.

Obligaţia de respectare a termenului rezonabil prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţie este o obligaţie de rezultat care incumbă statelor-părţi la Convenţia pentru apărarea DrepturilorOmului şi a Libertăţilor fundamentale . Practic, controlul Curţiilimitează la evaluarea unui anumit rezultat: termenul în care s-a judecat cauza a fost sau nu rezonabil

În aceste condiţii, principalele teme de discuţie ce decurg din analiza jurisprudenţei Curţii sunt cele referitoare la: termenul care trebuie luat în calcul; aprecierea caracterului rezonabil al termenului; repararea prejudiciilor cauzate prin încălcarea dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Termenul care trebuie luat în calcul

Cel mai adesea reclamanţii care se adresează cu plângeri Curţii evocă durata excesivă prinraportare la întreaga procedură jurisdicţională, care de obicei înseamnă parcurgerea mai multorgrade de jurisdicţie. Totuşi, există situaţii în care Curtea nu examinează ansamblul parcursuluijudiciar, întrucât justiţiabilul nu se plânge decât de durata excesivă a procedurii într-un anumitstadiu procesual .

În toate situaţiile însă, atunci când exercită controlul asupra duratei procedurii, Curtea procedează mai întâi la determinarea punctului de plecare (diesaquo) şi a punctului final (dies adquem) al termenului luat în calcul.

Punctul de plecare al termenului (diesaquo)

Calculul termenului în care s-a realizat judecarea cauzei se face diferit, sub aspectul momentului în care începe să curgă termenul (diesaquo) după cum este vorba de „materia civilă" sau„materia penală".

Cu titlu prealabil, trebuie menţionat că, indiferent de domeniul de aplicare, punctul de plecare al termenului este însă considerat a fi, în cazul în care un stat semnatar al Convenţiei nu a recunoscut dreptul la un recurs individual consacrat de art. 34 (fostul art. 25) din Convenţie, momentul în care statul împotriva căruia se îndreaptă reclamantul a recunoscut acest drept. De exemplu, în afacerea Pretîo vs.. Italia , reclamantul a sesizat Tribunalul din Vicenza la 24 septembrie 1971, procesul luând sfârşit la 5 februarie 1977. Cum Italia a recunoscut însă dreptul la un recurs individual doar la 1 august 1973, Curtea a inclus în durata termenului analizat doar perioada 1 august 1973-5 februarie 1977 (par. 30) . Totuşi, pentru a se putea pronunţa asupra caracterului rezonabil al duratei procedurii din momentul în care Convenţia a produs depline efecte pentru statul contractant în cauză, Curtea ia în considerare stadiul în care se afla procedura internă la acel moment .

Punctul de plecare al termenuluiîn materia civilă

În „materia civilă", momentul iniţial este reprezentat în principiu de momentul sesizăriiinstanţei competente printr-o cerere de chemare în judecată, potrivit uzanţelor dreptuluiintern. De obicei, instanţa competentă este prima instanţă, dar există situaţii în care punctul deplecare al termenului se raportează la momentul sesizării unei instanţe superioare care judec în primă şi ultimă instanţă.

Momentul iniţial se apreciază însă, în alte cazuri, şi prin raportare la acte sau forme procedurale de natură contencioasă, care pot marca debutul termenului în materia civilă: emiterea un somaţii de plată; confiscarea bunurilor ridicate; declaraţia de constituire ca parte civilă etc.