Judecata cetei de bătrâni

Motto:

Marile realizari sunt atinse nu prin putere

ci prin perseverenta. - Samuel Johnson

Etnologie este un termen care provine din: cuvântul grec ethnos (grup uman cu trăsături comune, tagmă, societate de indivizi asemănători), tradus în epoca modernă drept etnie, grup lingvistic sau rasial, comunitate, popor, națiune

Etnologia juridică poate fi definită ca acea ramură a etnologiei generale care tratează aspectele juridice ale civilizaţiei şi culturii arhaice şi populare, ca părţi constitutive ale concepţiei despre existenţă şi lume şi ale modurilor de organizare normativă a vieţii; în alte cuvinte, etnologia juridică studiază dreptul cutumiar al societăţilor arhaice

Etnologia juridica urmareste sa redea izvoarele si formele specificului etnic al civilizatiei traditionale si culturii populare romanesti. Ca stiinta autonoma a capatat contur stiintific abia la sfarsitul primei jumatati a sec. al XX-lea.

Ceea ce caracterizeaza etnologia juridica este faptul ca ea trateaza drepturile primitive, in sensul de arhaice. O regula sau institutie juridica este declarata arhaica in momentul in care ea traduce un stadiu de cultura pe care societatea noastra pare sa o fi depasit de foerte mult timp.

La noi in tara premizele sociologiei juridice si prefigurarea etnologiei juridice au fost facute de Dimitrie Gusti ( profesor la Universitatea din Iasi si apoi la cea din Bucuresti, inca de la intemeierea lor ), iar studiile de sociologie juridica au fost continuate de scoala sociologica din Bucuresti prin Tr. Herseni, H.H. Sthal, Em. Constantinescu.

Ca ştiinţă etnologică particulară aceasta prezintă două faze relativ distincte : folclorul juridic şi studiul specific al obiceiurilor unei comunităţi etnice în evoluţia sa istorică, adică etnologia juridică.

Dintre întemeietorii etnologiei juridice îi remarcăm pe: Giuseppe Mazzarella, F. Maori, Raffaelo Corso şi, mai recent, Renato treves în Italia; K. Von Admira, C. von Schwerin, A. Baltl în Germania; H. Lévy-Bruhl; M. Alliot şi, mai apropape, Jean Poirier în Franţa.

Legea pământului (obiceiul pământului sau legea românească, legea ţării sau ius valachicum) s-a format încetul cu încetul printr-o aplicare îndelungată. Toate normele ce au constituit sistemul de vechi drept românesc s-au ivit încă din societatea primitivă, apoi au evoluat şi au reflectat continuu condiţiile materiale de dezvoltare a vieţii economico-sociale. Denumirile date sistemului de vechi drept românesc au fost şi ele foarte multe. Sistemul normativ feudal, "ius valachicum (legea românească) sau ius olahorum (legea românilor) a fost un drept agrar-funciar, care s-a format în etapa naşterii şi dezvoltării relaţiilor feudale, ca reglementare obişnuielnică în obştile săteşti (teritoriale sau vicinale) şi a constituit dreptul aplicat în etapa monarhiei fărâmiţării feudale, cu prelungire şi în etapa următoare, a monarhiei centralizate fără absolutism, constituind nucleul dreptului cutumiar din această etapă".

Aşa cum arăta Romulus Vulcănescu, cel mai bun specialist român în materie de etnologie juridică, legea firii sau, mai precis, legea pământului sau legea ţării a devenit suportul metodologic al relaţiilor dintre membrii aceleiaşi comunităţi etnice, promovate de sistemul de cutume, datini şi tradiţii juridice, cu riturile juridice corespunzătoare, stabilite de bătrânii satelor, numită si obiceiul pământului. În enclavele româneşti din statele vecine sau apropiate (în Transilvania, regiunea Haliciului, sudul Poloniei, Silezia, Moraviaşi Slovacia, Serbia, Croaţia) legea valahă a fost, cu unele excepţii, luată în consideraţie ca o lege sfântă a românilor înstrăinaţi în grupuri etnice. E important de relevat ce cuprindea legea ţării ca sistem juridic comunitar sătesc. Ea constituia un ansamblu de rânduieli juridice privitoare la toate activităţile principale legate de proprietatea funciară, de muncă, de ideea de drept şi dreptate socială. În ea sunt incluse legea pământului, a ogoarelor, plaiurilor, păşunilor, drumurilor de acces, a satului, a părţilor de moşie liberă . Expresia de "moşneni" este utilizată în Ţara Românească, iar în Moldova cea de "răzeşi". O ceată de moşneni sau de răzeşi corespundea, în genere, cu un sat. În fruntea satului şi a organelor de judecată era ceata oamenilor buni şibatrâni, dătătoare de norme şi moravuri.

În perioada feudală poporul român, împărţit în cele trei ţări româneşti: Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, poseda un străvechi sistem de drept popular bine închegat care avea la bază:

- o concepţie juridică obştească unitară, cu rădăcini adânci în activitatea etnico-socială a autohtonilor numită în general drept ţărănesc, drept obişnuielnic sau drept popular român. În această concepţie juridică intră ideea de omenie, de dreptate, de rânduială;

- o legislaţie tărănească care „reglementa” viaţa comunitară printr-o lege a ţării sau obicei al pământului. În Transilvania aflată sub dominaţia Imperiului austro-ungar, această legislaţie a fost consemnată ca o concesie juridică acordată autohtonilor, sub diverse denumiri: Jus Valachicum, Ritus Valachiae, Lex Walachorum.