Jurinsprudența ca izvor formal al Dreptului Privat Roman

1. Noțiunea de izvor de drept

Conceptul de acțiune a dreptului a căpătat de-a lungul istoriei mai multe accepțiuni. În general, ideea de izolare a dreptului este folosită într-un sens juridic strict, determinând formele de îngrijire dau viață norme juridice - legile, decretele, obiceiul juridic, jurisprudența etc. ", în știința juridică; sunt disponibile în vizorii, originea sau factorii de determinare și crearea dreptului.

În știința noastră dreptului s-a făcut o discuție în fața celor două abordări ale „izvoarelor” dreptului. Prima categorie menționează mai sus a fost numită formule izvoarele formale, iar cea de-a doua, material de izvoarele. În cazul în care există dihotomie, sunt scopul de a evita confuzia dintre cele două abordări.

Noi în celebrul ce urmează vom vorbi de pre-izvoarele dreptului formal. În lunga evoluție a dreptului roman izvoarele de vânzare s-au diversificat și diferențiat în funcție de fazele dezvoltăriisocietății romane. Însă, între toate acestea se pot manifesta sau există anumite priviri de interdependență și corelație.

Prin izvor de drept întelegem forma de exprimare a normelor juridice. Normele juridice de drept constituțional, ca toate normele de drept, cunosc o multitudine de forme de exprimare. Dacă forma de exprimare exterioară a normelor juridice poartă numele de izvor formal de drept, totalitatea condițiilor sociale, economice, politice și culturale ale societății în care apar aceste norme poartă numele de izvor material de drept.

Izvoarele dreptului constituțional sunt ierarhizate în funcție de criteriul forței juridice, forță care depinde de autoritatea publică emitentă, de procedura de adoptare și de conținutul normativ al actului. Așadar, în categoria izvoarelor de drept constituțional intră: constituția, legea ca act juridic al Parlamentului, actele normative cu putere de lege, tratatele internaționale, regulamentele de organizare si funcționare a Parlamentului, tradițiile si practicile constituționale, jurisprudența și nu în ultimul rând, doctirna.

In ceea privește jurispredența, aceasta poate fi luată in considerare ca având rol de izvor de drept constituțional doar în materia controlului de constituționalitate a legilor. Sunt avute in vedere atât deciziile Tribunalelor Constituționale sau ale Curților Constituționale, cat și deciziile Curțior Supreme.

În dreptul românesc nu toată jurisprudența Curții Constituționale constituie izvor al dreptului constituțional, ci numai anumite decizii. Spre exemplu, unele decizii ale Curții Constituționale de soluționare a conflictelor juridice de natură constituționala dintre autoritățile publice pot fi considerate izvor.

De asemenea, conform art.147 alin. (4) din Constituție „ Deciziile Curții Constituționale se publică in Monitorul Oficial al României. De la data publicări, deciziile sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor". Faptul ca sunt „general valabile" întpărește ideea de izvor de drept al acestor decizii.

3

Jurisprudența este știința dreptului creată de către jurisconsulți (lat. iuris prudentes, iuris consulti) pentru iterpretarea dispozițiior normative cuprinse în legi. Jurisconsulții erau oameni de știință în măsură să interpreteze normele de drept pe baza cărora se judecau diferite cazuri concrete, dar.-nu aveau un statut juridic în sensul tehnic al cuvântului.

Totuși, activitatea acestora avea un rol important în procesul de aplicare si de creare a dreptului. Până spre sfârșitul epocii vechi a dreptului roman, activitatea jurisconsulților consta doar în indicarea normelor ce urmau a fi puse in practică, a formulelor solemne proprii fiecarui proces si a cuvintelor solemne care trebuiau pronunțate către parți pentru a se ajunge la rezultatul dorit. Importanța rolului jurisprudenței în raport cu alte sfere ale gândirii, un reflex în condițiile dezvoltarii societății si apariției de noi situații și realități.

2. Obiceiul

Cel mai vechi izvor al dreptului roman este obiceiul sau cutuma, adică reguli nescrise care, aplicate continuu și îndelungat, capătă forță juridică. Obiceiul juridic s-a format în timpul tranziției de la societatea gentilică la societatea politică.³ La început aceste obiceuiri nu aveau statut juridic, Molcuț le denumește „obiceiuri nejuridice".

Ele, mai degrabă, reprezentau norme morale întemeiate pe tradiții vechi care conveneau și erau respectate de bună voie de toți membrii societății. Odată cu apariția statului și a claselor sociale, obiceiurile sînt preluate de clasa domina ntă, păstrînduși for ma, dar schimbîndu-și conținutul.“ În epoca incipientă a statului roman, cutuma a jucat un rol deos ebit de important, reprezentînd și singurul izvor de drept roman.

Pe lingă aceasta, predomina încă economia naturală, iar cutumele, cu formele lor rigide și simple se adaptau perfect unor asemenea structuri. Mai mult, obiceiurile juridice erau ținute secret de către pontifi, iar aceștia pretindeau că le-au fost încredințate de către zei, în scopul de a acredita originea divină a dreptului. Această constatare afirmând de ce cutumele evoluau atât de greu într-o societate patriahală.

La finele Republicii și oda tă cu dezvoltarea acerbă a economiei generate de poziția dobândită de Roma în bazinul Mării Mediterane, cutuma cedează locul altor altor izvoare de drept: legii, edictului pretorian, interpretării jurisconsulților, senatus-consultelor etc. Cu toate acestea, în epoca postclasică și bizantină situația se schimbă în bine pentru cutumă în detrimentul economiei zdruncinată din ce în ce mai acut de fenomenul inflației." Salvius lulianus spune că obicieul exprimă voința comună a poporului și că are o funcție abrogatoare.

De asemenea, obiceiurile popoarelor din provincii erau recunoscute, numai în măsura în care nu veneau în contradicție cu pricipiile și legile romane. Dar trebuie de remarcat că regula nu avea character valid în toate provinciile Imperiului, ci numai în cele orientale: Egipt, Siria, Arabia etc.