Jurisdicția Muncii

MOTO:

„Nici ziare, nici legi, nici academii, nici o organizaţie asemănătoare cu cele mai înaintate nu sunt în stare de-a înlocui munca şi, o stare de lucruri ce nu se întemeiază pe ea, e o fantasmagorie, care va dura mai mult sau mai puţin, dar se va preface în fum la suflarea recei realităţi. ”

MIHAI EMINESCU

PARTEA I

CONFLICTELE DE MUNCĂ

Capitolul 1

Reglementarea conflictelor de muncă

din ţara noastră

de-a lungul istoriei

Nu putem vorbi de jurisdicţia muncii până nu amintim despre conflictele de muncă deoarece jurisdicţia are ca obiect rezolvarea acestora. Înainte de-a prezenta noţiunea şi clasificarea conflictelor de muncă şi de-a vorbi despre conflictele de drepturi, trebuie să vorbim despre modul în care erau reglementate conflictele de muncă în România în anii trecuţi, deci un scurt istoric.

Nu putem începe decât cu primul act normativ care avea ca obiect de reglementare conflictele de muncă şi procedura de soluţionare a acestora, Legea din 1920 pentru reglementarea conflictelor colective de muncă, fiind cunoscută şi sub denumirea de „Legea Trancu-Iaşi”, după numele iniţiatorului ei. Prin această lege au fost în totalitate reglementate aspecte care priveau declanşarea, derularea şi soluţionarea conflictelor de muncă:

- libertatea muncii (art.1-3);

- încetarea colectivă a lucrului (art.4-6);

- procedura împăciuirii (art.7-14);

- arbitrajul (art.15-26);

- sancţiuni (art.27-35);

- dispoziţii generale de procedură (art.36-44).

O altă lege pe care o voi menţiona este Legea asupra conflictelor de muncă din 1929, lege care, printre altele, conţinea şi dispoziţii referitoare la soluţionarea conflictelor de muncă. Este interesant de menţionat că acestă lege, în art.84 alin.1 prevedea lock-out-ul sau greva nu inducea desfacerea contractului de muncă, ci doar suspendarea, în toate efectele lui, pe timpul duratei grevei sau lock-out-ului, excepţie făcând avantajele în natură pe care salariatul le primea în mod curent.

Este bine de menţionat că prin Legea din 1933, pentru înfiinţarea şi organizarea jurisdicţiei muncii, s-a dat în competenţa judecătorilor de muncă soluţionarea de muncă, exccepţie făcând cazurile în care părţile aleg calea arbitrajului facultativ.

În 1940 a fost dat Decretul-lege din 24 iulie, decret care interzicea greva, reglementând că, în cazul în care nu se ajungea la o împăcare a părţilor prin conciliere, intervenea obligaţia înaintării dosarului Comisiei pentru stabilirea salariilor de pe lângă Inspectoratul general al muncii.

Un an mai târziu, prin Decretul-lege nr.2741 din 2 octombrie 1941, s-a dat o reglementare diferită în raport cu legea din 1920, referitoare la regimul muncii în timp de război. Prin această lege se interzicea încetarea lucrului (individuală sau colectivă), excepţie făcând cazul în care exista încuviinţare a inspectorului de muncă pe baza avizului conducerii întreprinderii sau organului militar (întreprinderile militarizate). Astfel, prin aceasră lege, a fost constituit arbitrajul obligatoriu, iar greva a devenit un delict. Un alt merit al acestui Decret-lege este abrogarea dispoziţiilor contrarii cuprinse în legile de mai sus menţionate din 1920 şi 1941.