Jurisdicția muncii

1. Consideraţii introductive

Adoptarea şi intrarea în vigoare a noului Cod al muncii la 1 martie 2003 devenise o strictă necesitate în condiţiile trecerii României de la o economie de tip centralizat la una de tip capitalist, multe din prevederile Codului muncii din 1973 fiind inaplicabile în noile condiţii economico-sociale.

Act normativ fundamental în domeniul reglementării relaţiilor de muncă, Codul muncii a generat – şi încă mai generează – serioase probleme de interpretare a normelor din conţinutul său, aceasta datorându-se fie formulării tendenţioase a unor texte, fie unor lacune de reglementare.

Prin prisma contractului individual de muncă, specific economiei de piaţă este faptul că drepturile şi obligaţiile celor două părţi contractante sunt stabilite pe calea negocierii de pe poziţii de egalitate juridică. În aceste condiţii, principiul libertăţii contractuale, principiu fundamental al dreptului civil urmează a fi aplicat şi în Dreptul muncii, cu anumite circumstanţieri (art. 38 din Codul muncii).

Lucrarea de faţă are ca obiect de analiză problema soluţionării litigiilor de muncă şi a conflictelor de drepturi în Dreptul muncii, problemă de strictă actualitate şi interes.

Art. 8 din Codul muncii instituie principiul consesualismului şi al bunei credinţe în desfăşurarea raporturilor de muncă. Principiul bunei credinţe este unul constituţional, dar şi unul civil

Aceste principii stau şi la baza derulării raportului individual de muncă, potrivit art. 8 alin. 2 din Cod, participanţii la raporturile de muncă fiind obligaţi a se informa şi a se consulta reciproc, în condiţiile legii şi ale contractelor colective de muncă.

În situaţia în care, în orice moment al desfăşurării raportului juridic de muncă, respectiv la naşterea acestuia, pe parcursul executării sau la încetarea contractului individual de muncă, între partenerii sociali intervin dezacorduri, luând naştere un conflict de drepturi, aceştia au obligaţia de a încerca soluţionarea conflictului prin metode amiabile

Atunci când însă conflictul de muncă n-a putut fi soluţionat prin buna înţelegere, art. 3 al Legii nr. 168/1999 oferă alternativa: se apelează la „procedurile stabilite de lege”

Lucrarea de faţă propune o succintă analiză a raporturilor dintre conflictele de drepturi şi litigiile de muncă, luând în considerare faptul că nu orice conflict de drepturi constituie litigiu.

2. Observaţii cu privire la proces şi litigiu

Privit în sens juridic, termenul proces primeşte următoarele semnificaţii: litigiu aflat sub incidenţa normelor juridice; activitate desfăşurată în scopul soluţionării unui litigiu; succesiunea de acte şi fapte pe care le implică declanşarea, întreţinerea şi finalizarea acestei activităţi; raporturile ce se stabilesc între toţi cei care, în forme şi de pe poziţii specifice concură la desfăşurarea activităţii procesuale

Procesul, reprezintă astfel, o succesiune de acte şi activităţi – până la executarea hotărârii – care se desfăşoară în faţa organelor de jurisdicţie competente, în conformitate cu procedura prevăzută de lege, în scopul soluţionării unui litigiu

Termenul „litigiu” provine din latinescul „litigium” şi înseamnă „ceartă”, „neînţelegere”. În înţelesul larg, litigiul semnifică un conflict între persoane; în sens juridic un asemenea conflict are un obiect specific: de o parte se revendică drepturi, iar de cealaltă parte se ignoră, se contestă sau se încalcă tocmai drepturile revendicate

Aşadar, sensul termenului de proces este diferit de cel de litigiu; mai exact, litigiul este soluţionat în cadrul procesului.

Prin procesul civil se judecă neînţelegerile asupra drepturilor civile. Noţiunea de drepturi civile acoperă însă, în sens larg, nu numai drepturile subiective recunoscute de legislaţia civilă, ci şi drepturile subiective ce intră în conţinutul raporturilor juridice de dreptul muncii.