Legea aplicabilă numelui - drept internațional privat

Scurt istoric

Pornind de la premisa că identificarea oamenilor cu ajutorul numelui este tot atât de veche ca și apariția vieții sociale, se înțelege necesitatea că orice persoană fizică trebuie să aibă un nume, care este determinată de o anumită cerință socială, respectiv de nevoia de identificare a oamenilor în cadrul societății.

Utilizarea numelor în cadrul societății umane se pierde în negura istoriei. În intenția de a face o clară distincție între membrii unei comunități, oamenii au avut ingeniozitatea de a utiliza un nume cu care se adresau unui individ sau, în lipsa lui, făceau referință la acesta. Numele unei perssoane reprezintă, de fapt, un cuvânt, sau mai multe, indicând o entitate oarecare, deseori fără a specifica sau a semnifica însușiri individuale.

În trecut, la populațiile primitive, alegerea, purtarea, schimbarea sau păstrarea numelui au fost determinate de credința oamenilor în puterea numelui. Într-o concepție, puterea numelui rezidă în numele însuși. Potrivit acestei credințe, numele era identificat cu persoana, cu însăși viața acesteia. De pildă, vechii egipteni considerau că numele, sufletul și alter ego-ul sunt elemente ale individului care nu mor odată cu trupul. Așa fiind, se condideră că numele poate înlocui persoana, iar prezența numelui presupune prezența persoanei. Pe acest teren fabulos, se credea că cine cunoaște numele unei persoane capătă putere asupra acesteia și poate dispune de ea după bunul plac. De aceea, numele trebuia ținut secret și era cunoscut, de obicei, numai de către părințiș în public, persoana avea alt nume.

Credința după care existența persoanei după moarte depinde de păstrarea numelui acesteia se pare că este originară cutumei de a da copilului numele (prenumele) unui stămoș; acest obiceiexistă și la popoarele care nu profesau reîncarnarea.

În formarea și determinarea istorică a numelui au existat mai multe sisteme onomatologice, astfel:

În Grecia antică, sistemul era foarte simplu, în sensul că persoanele aveau un nume unic, ca de exemplu: SELON, DEMOSTENE, PERICLE, PLATON, ARISTOTEL, DIOGENE etc.; la fel la evrei și la egipteni.

Vechii greci credeau că numele are puterea de a influența destinul și foloseau ca metodă de predicție analiza primei litere a prenumelui.

Dintre toate popoarele lumii, romanii au avut cel mai dezvoltat și avansat sistem de nume. Se pare că tradișia de a avea un prenume și un nume derivă de la etrusci, vechii locuitori ai peninsulei italice. Romanii însă au mai adăugat un al treilea nume.

În perioada istorică imediat următoare constituirii cetății, romanii aveau doar un prenume, care era de fapt un nume personal. Mai târziu au fost adăugate numele ereditar, sau de gintă și un nume ce însoțește numele, de exemplu: Publius Cornelius Tacitus.

În ceea ce privește maniera în care dacii își alegeau numele nu exită prea multe informații, cert este că se întrebuința obiceiul arhaic de a folosi expresia ”fiul lui...”. Acest procedeu era propriu grecilor însă nu se poate certifica faptul că dacii l-au inprumutat sau nu.

Evoluția numelor femeilor romane a avut un alt curs decât acela al celor masculine. La început, fetele purtau doar prenumele, cum ar fi Livia. Ulterior, odată cu creșterea populației romane, s-a introdus obiceiul de a adăuga la prenume, numele tatălui sau al soțului. Astfel că fetele se puteau numi Livia f. Meteli, sau Livia Corneli. În primul caz, se arată că Livia era fiica lui Metelus, iar în al doilea caz că era soția lui Cornelius.

După căderea Imperiului Roman și cu extinderea creștinismului, acest sistem a fost abandonat, adoptându-se numele sfinților, însă cum aceștia erau puțini la număr, s-a simțit nevoia de a reveni la sistemul numelui patronimic, precedat de un prenume.

Considerații generale cu privire la nume

În dreptul țării noastre, dupa Regulamentul Organic, care prevedea că orice persoană trebuie să aibă un nume dublu (compun dintr-un prenume și un nume), și după prevederile Codului Civil (Cuza – 1864), care impunea că, în actele de stare civilă, persoanele să fie arătate prin nume și prenume, primul act normativ care reglementează într-un tot unitar problemele referitoare la numele persoanei fizice este Legea asupra numelui, nr.18/martie 1895, care prevedea:

- nu este permis nimănui de a purta alt nume patronimic decât acela sub care este înscris în actele de stare civilă;

- locuitorii români, săteni, care nu au nume patronimic își vor putea forma unul, cu numele de botez al tatălui lor, la care se adaugă una din terminațiile care sunt în datina țării, cum ar fi ”escu” sau ”eanu”, de natură a diferenția numele de prenume.

Această lege statua că orice persoană trebuie să aibă un nume de familie. Dacă nu avea un asemenea nume, era obligată să facă o declarație la primăria locului de origine, din care arăta că înțelege să poarte numele de botez al tatălui său, la care, conform datinilor, se adăuga una din terminațiile ”escu” sau ”eanu”. Numele dobândit în modul arătat era trecut pe marginea actului de naștere al persoanei în cauză:

- femeia măritată ia numele patronimic al soțului și îl pierde prin divorț;

- schimbarea numelui pe cale administrativă se aprobă de Consiliul de Miniștrii și operează cu deplin drept și asupra soției și copiilor minori;

Legea nr.18/1895 a fost abrogată odată cu apariția Legii nr.72/aprilie 1936, care prevedea:

- copilul nelegitim sau legitimat, prin căsătoria părinților, ia numele de familie al tatălui;

- copilul recunoscut, dar nelegitimat, ia numele de familie al mamei;

- adoptatul adaugă la numele său numele de familie al adoptatorului, putând pune acest nume chiar înaintea numelui său, dacă așa s-au învoit;

- femeia căsătorită poartă numele soțului, dar poate adăuga la acesta și numele propriu de familie;

- schimbarea numelui de familie pe cale administrativă se aprobă prin decret regal și produce efecte asupra soției și copiilor minori;

- Ministerul Justiției aprobă redobândirea vechilor nume românești în străinătate sau pierdute.

Ulterior și-au făcut apariția și alte reglementări în acest domeniu după cum urmează:

- Legea nr.29/ianuarie 1942

- Legea nr.281/aprilie 1943

- Legea nr.26/1944

- Legea nr.646/14 august 1945

- Decretul nr.54/10 februarie 1949

- Decretul nr.272/30 decembrie 1950

- Decretul nr. 273/30 decembrie 1950

- Decretul nr.182/19 octombrie 1951

- Codul Familiei

- Decretul nr.31/1954

- Decretul nr.975/1968

- Ordonanța Guvernului României nr.41/2003

Dintre reglementările internaționale amintim Convenția O.N.U. privind drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală O.N.U. (ratificată prin Legea nr.18/1990), unde, în art.7, se prevede: ”Copilul este înregistrat imediat după nașterea sa și are de la această dată dreptul la un nume.”