Legitima apărare

CAP.1

EXPLICATII PRELIMINARE

1.ISTORICUL REGLEMENTARII LEGITIMEI APARARI

1.1. Legitima aparare in oranduirea sclavagista

Inca din cele mai indepartate timpuri si pana in epoca moderna, fara a exista unele teorii penale inchegate prin mijloace care duc la suprimarea vietii agresorului, nu a fost pedepsita, impunitate ce apare ca o consecinta in dreptul sanctionar.

In India, Legile lui Manu prevedeau ca acela care ucide pentru propria sa siguranta sau pentru a apara o femeie sau un brahman nu este vinovat de omor.

Si in dreptul atenian, legitima aparare este admisa.Datorita caracterului de clasa al dreptului sclavagist, beneficiul legitimei aparari nu era, insa, admis decat cetatenilor liberi, intrucat daca un sclav omoara o persoana libera, aparandu-se contra ei, va fi pedepsit ca ucigas*. In dreptul roman, principiul de a opune violentei violenta capata o consacrare mai precisa – vim vi defendere omnisjura, omnes leges permittunt.

Legea celor XII Table cuprinde dispozitii care precizeaza limitele apararii.Din cuprinsul acestora, rezulta ca simplul caracter nocturn al furtului este suficient pentru scuzarea uciderii hotului, considerand pe autor ca fiind in legitima aparare, fara sa se tina seama de motivul care l-a determinat sa ucida.(si nox furtum faxit, si in occidit, juraecaesus est). Aprecierea obiectiva a faptelor care scuza omorul, incepe sa fie inlaturata abia in timpul lui Justinian, fiind inlocuita cu o apreciere subiectiva, in sensul ca justificarea omorului in cazul furtului nocturn nu se mai putea face decat daca flagrantul delict era constatat de strigatele celui care l-a surprins pe hot sau daca fapta era savarsita datorita temerii de moarte a victimei furtului.

Apararea contra unui agresor periculos, in dreptul roman are ca fundament “un drept natural” universal recunoscut, fiind o lege a naturii, si nu o lege civila.Fundamentarea

Impunitatii faptei savarsita in legitima aparare rezida in absenta dolului, nefiind ilicita. Dreptul germanic recunoaste in chipul cel mai larg liberul exercitiu al reactiei private violente pentru apararea vietii, proprietatii, onoarei**.

Spre deosebire de greci si romani, care considerau legitima aparare ca un drept natural, in dreptul germanic acesta are un caracter special, derivand dintr-un drept la razbunare imediata si anticipata a victimei.

*(I.Tonoviceanu-Tratat de drept si procedura penala, ed.II-a Buc.,1924, vol.1, p.887)

**(V.Dongoroz- Drept penal, Ed.St.,Buc,1939,p.455;I.Tonoveanu op.cit.,p.808)

1.2. Legitima aparare in oranduirea feudala

In feudalism sub influienta religiei crestine nefavorabile institutiei legitimei aparari, desi se predica umilinta si resemnarea, dreptul canonic reglementeaza totusi legitima aparare, admitand-o atat pentru salvarea vietii, cat si a patrimoniului, chiar si in favoarea tertilor intervenienti. In principiu, a fost recunoscuta prin Decretum Gratiani (mai limitat) si apoi prin Codul Carolina. Fundamentata prin “dreptul natural”, legitima aparare trebuie sa fie in corelatie cu agresiunea si proportionala cu ea, iar folosirea fortei sa fie justificata de o causa defensionis( dorinta de aparare) si nu de o causa ultionis (dorinta de razbunare). Inspirat de dreptul roman, dreptul feudal a operat o conciliere cu morala crestina, sub influienta careia legitima aparare pierde caracterul de “drept”, pentru a deveni o “necesitate” care este o scuza, supusa penitentelor canonice si in care apararea altuia este mai mult o datorie.

Legitima aparare apare ca o actiune nepedepsibila si nu ca una neculpabila.Aceasta conceptie a fost dominanta si in vechiul drept francez, cu atat mai mult cu cat sistemul oferea si unele beneficii fiscale. Autorul unui omor in stare de legitima aparare este supus aceleasi represiuni ca si in cazul in care actiunea lui ar fi fost libera, intrucat nimanui nu-i era permis sa-si faca singur dreptate. Avand in vedere insa, circumstantele in care s-a savarsit fapta, dupa pronuntarea condamnarii, culpabilul in genunchi putea cere gratierea prin asa numitele “lettres de remissions”,asteptand in inchisoare verdictul regelui.

Autorul faptei nu se bucura de o absolvire “ope legis” si trebuia sa obtina gratierea regelui(nu a judecatorului)dupa ce satisfacea pretentiile banesti ale partii civile.

Doctrinarii scolii “dreptului natural” considerau ca impunitatea faptei comise din necesitate este o exceptie subanteleasa a legii sau ar rezulta din “contractul social”. Dintre adeptii dreptului natural, Pufendorf fundamenteaza omului, iar starea de necesitate ca un imperativ al instinctului de conservare. El are meritul de a fi facut in mod clar distinctia intre starea de necesitate si legitima aparare, considerand-o pe aceasta din urma ca un “drept” al omului, iar starea de necesitate ca un imperativ al instinctului de conservare.