Libera Circulație a Lucrătorilor în Spațiul European

1. Consideraţii introductive

Libera circulaţie a persoanelor, una dintre cele patru libertăţi fundamentale ce caracterizează spaţiul european, urmăreşte, din punct de vedere economic, să creeze, în primul rând, o piaţă comună internă a forţei de muncă, iar din punct de vedere politic, să realizeze o mai mare coeziune a popoarelor ce compun Uniunea Europeană.

Libera circulaţie a lucrătorilor face parte din conceptul mai larg al libertăţii de circulaţie a persoanelor şi este un drept fundamental al cetăţenilor Uniunii Europene. Libera circulaţie a lucrătorilor se defineşte prin dreptul de a răspunde la oferte privind locuri de muncă, de a se deplasa în acest scop pe teritoriul statelor membre, de a rămâne pe teritoriul statelor membre pentru a desfăşura o activitate, precum şi de a rămâne pe teritoriul uneia dintre acestea după ce o persoană a desfăşurat o activitate .

2. Noţiunea de ,,lucrător” în jurisprudenţa Curţii de Justiţie

Termenul ,,lucrător” cuprinde persoanele angajate în ţara gazdă, cele care se află în căutarea unui loc de muncă, şomerii apţi de muncă şi care anterior au fost angajaţi, persoanele incapabile de muncă datorită bolii sau accidentării suferite în timpul angajării în ţara gazdă, persoanele care au atins vârsta normală de pensionare în timpul desfăşurării activităţii în ţara gazdă. Aşadar, se acordă o semnificaţie mai largă noţiunii de lucrător salariat. Lucrător în înţelesul dreptului european este şi cel care prestează doar o activitate ocazională sau cu timp parţial. Pentru acordarea statutului de lucrător, munca prestată trebuie să îndeplinească sau să derive dintr-un scop economic.

În definirea noţiunii de ,,lucrător” în sensul Tratatului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a folosit criteriul obiectiv al relaţiei de muncă. Trăsătura distinctivă a relaţiei de muncă este aceea că o persoană prestează munci cu valoare economică în favoarea unei alte persoane, în a cărei subordonare se află, în schimbul căreia primeşte o remuneraţie. Domeniile în care se prestează munca şi natura legăturii juridice dintre lucrător şi angajat, care poate fi de drept privat, de drept public sau de natură statutară, nu prezintă interes pentru aplicarea articolului 39 TCE.

Curtea de Justiţie a decis că un resortisant al unui stat membru care ocupă într-un alt stat membru un loc de muncă guvernat de un statul special dre drept internaţional, cum este de pildă Agenţia Spaţială Europeană, trebuie considerat ca şi lucrător al unui stat membru în sensul art. 39 TCE. Practicarea unui sport intră sub incidenţa reglementărilor europeane numai în măsura în care constituie o activitate economică. Curtea de Justiţie, în hotărârea Steymann , a reţinut că munca desfăşurată în cadrul unei comunităţi religioase constituie activitate economică în măsura în care munca respectivă tinde să garanteze independenţa economică a Uniunii Europene, iar prestaţiile acordate de Uniune membrilor săi pot fi considerate o contrapartidă a muncii lor. De asemenea, modalităţile de remunerare nu prezintă importanţă, astfel încât pescarul plătit în raport de vânzarea peştelui prins este considerat lucrător .

Activitatea desfăşurată trebuie să fie reală şi efectivă, iar acest caracter al muncii este evidenţiat şi de primirea salariului de către lucrătorul european, deoarece salariul este indispensabil pentru existenţa contractului de muncă. Pentru definirea calităţii de lucrător, Curtea de Justiţie a reţinut şi criteriul subordonării acestuia faţă de angajator, care are prerogativa de a da dispoziţii, de a controla respectarea acestora şi de a aplica sancţiuni.

În Cauza 75-63, Curtea a arătat că noţiunea de ,,lucrător salariat sau asimilat” utilizat de Regulamentul nr 3 al Consiliului, privind securitatea socială a lucrătorilor emigranţi, are aceeaşi accepţiune ca şi termenul “lucrător” din Tratatul CEE, o accepţiune europeană, vizându-i pe toţi cei care, în orice calitate ar fi, beneficiază de diferite sisteme naţionale de securitate socială. Noţiunea de ,,lucrător salariat sau asimilat” include persoanele care, afliate mai întâi obligatoriu în sistemul securităţii sociale în calitate de ,,lucrători” au fost apoi admise, pe motivul unei eventuale reluări a activităţii lor de lucrător, în beneficiul unei asigurări voluntare de drept intern dominată de principii similare asigurării obligatorii .

3. Domeniul de aplicare a libertăţii de circulaţie a lucrătorilor

Dreptul la liberă circulaţie a lucrătorilor este prevăzut în titlul III, intitulat ,,Libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor”, din partea a treia a Tratatului de instituirea a Uniunii Europene Economice Europene. Cerinţelor înscrise în Tratatul CEE le-a fost acordată mai multă consistenţă prin intermediul unei complexe legislaţii derivate. Este vorba despre o serie de regulamente şi directive, dintre care cele mai importante sunt: Regulamentul nr. 1612/68 privind circulaţia lucrătorilor în interiorul Uniunii Europene; Directiva 68/360 privind înlăturarea restricţiilor de deplasare şi stabilire pentru lucrătorii statelor membre şi a familiilor lor în interiorul Uniunii Europene; Regulamentul nr. 1251/70 privind dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după angajarea în acel stat; Directiva nr. 64/221 privind dreptul statelor membre de a deroga de la prevederile liberei circulaţii pe motiv de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică .