Libera circulație a persoanelor și dreptul de angajare

I. Introducere

Libertatea de circulaţie a lucrătorilor, acordată de legislaţia comunitară, trebuie să fie însoţită de măsuri de securitate socială întrucât mijloacele de aplicare a legislaţiilor naţionale în materie ar putea constitui un obstacol pentru obictivele Pieţei Comune.

Libertatea de circulaţie în Comunitate ar fi fost îngrădită dacă lucrătorii şi membrii familiilor lor ar fi riscat să piardă prestaţiile privind securitatea socială în statul de reşedinţă.

În articolul 51 * din Tratatul C.E.E. se instituie un sistem de coordonare a modelelor naţionale de securitate socială, instituindu-se două principii comunitare privind asigurarea dreptului lucrătorilor migranţi şi al succesorior lor în drepturi:

a) totalizarea, pentru obţinerea şi menţinerea dreptului la prestaţii ca şi pentru calculul acestora, a oricărei perioade luate în considerare de către diferite legislaţii naţionale;

b) plata prestaţilor persoanelor rezidente pe teritoriul statelor membre.Prin acestea se urmăreşte coordonarea procedurilor legislaţiilor privind securitatea sociala în scopul evitării instituirii de obstacole pentru libera circulaţie a forţei de muncă.

Conform articolului 51 * din Tratatul C.E.E., lucrătorii şi dependenţii lor vor beneficia de drepturi sociale şi de cumularea lor. Astfel, dispoziţiile cu caracter de principiu din Tratatul C.E.E. au fost modificate prin o serie de reglementări de-a lungul anilor: Regulamentele nr. 3 şi 4/1958 au fost modificate de Regulamentele 1408/ 71 şi 574/72 , structurându-se un sistem comunitar al securităţii sociale desfiinţând limitele teritoriale. Complexitatea acestor regulamente, ca şi dificultatea concilierii sistemelor naţionale ale statelor membre cu cerinţele Comunităţii,, au determinat ivirea unor probleme juridice pe care Curtea de Justiţie, nu le-a putut rezolva. Ca urmare, legislaţia comunitară s-a îmbogăţit cu alte regulamente care au codificat pe cele amintite astfel: prin Regulamentele nr. 2001/83 şi 1390/81 prevederile Regulamentului nr.1408/71 au fost extinse şi la persoanele care activează independent şi membrilor lor de familie.

II. Politicile sociale şi ocuparea forţei de muncă

1. Ocuparea forţei de muncă

La Consiliul European de la Essen (1995) au fost identificate cinci domenii prioritare de acţiune pentru ocuparea forţei de muncă:

- promovarea investiţiilor în învăţământul profesional,

- reducerea costurilor indirecte ale forţei de muncă,

- creşterea economică bazată pe ocuparea intensivă a forţei de muncă,

- creşterea eficienţei utilizării forţei de muncă,

- întărirea măsurilor de ajutorare a grupurilor expuse riscului excluderii de pe piaţa muncii.

Acestor priorităţi Comisia Europeana le-a răspuns prin comunicarea sa privind „Dezvoltarea sistemelor de ocupare a forţei de muncă în Uniunea Europeană progrese recente şi tendinţe” [COM (95) 465].

Ocuparea forţei de muncă a fost declarată ca obiectiv prioritar al Uniunii prin modificările aduse tratatelor constitutive prin Tratatul de la Amsterdam. Ca urmare, guvernele statelor membre au hotărât să sprijine dezvoltarea unei strategii coordonate la nivel comunitar privind ocuparea forţei de muncă. Dezvoltarea strategiei se bazează pe:

- luarea în considerare a ocupării forţei de muncă în formularea şi implementarea politicilor şi activităţilor la nivelul Comunităţii;

- introducerea la nivelul Comunităţii a mecanismelor de coordonare, cum ar fi:

1. un raport anual comun al Consiliului şi al Comisiei privind ocuparea forţei de muncă, pe baza căruia Consiliul European sa adopte concluzii;

2. adoptarea de către Consiliu, la propunerea Comisiei, a unor linii directoare privind ocuparea forţei de muncă şi care să ia în considerare politica economică;

3. un sistem de monitorizare privind implementarea liniilor directoare, din care să poată fi făcute recomandări statelor membre asupra politicilor privind ocuparea forţei de muncă;

4. crearea unui Comitet pentru ocuparea forţei de muncă care să promoveze coordonarea politicilor statelor membre privind ocuparea forţei de muncă şi piaţa muncii, şi care să formuleze opinii pertinente faţă de aceste subiecte;

5. adoptarea de către Consiliu a unor masuri de încurajare, sub forma unor proiecte pilot