Libera Circulație a Persoanelor și Serviciilor

1. Preliminarii

Libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi şi independenţi (nesalariaţi) este

reglementată în Tratatul C.E. distinct de libera circulaţie a serviciilor. Totuşi, vom

analiza împreună cele două libertăţi fundamentale care caracterizează piaţa internă

europeană, întrucât reglementările legale care le exprimă privesc, în mod nemijlocit,

persoanele fizice şi juridice; libera circulaţie a serviciilor nu poate să fie pe deplin

asigurată în absenţa liberei circulaţii a persoanelor; principiul egalităţii de tratament

guvernează ambele domenii şi există similitudini semnificative între prevederile legale

aplicabile celor două situaţii.

2. Persoanele care beneficiază de principiul liberei circulaţii în temeiul

dispoziţiilor legale din Tratatul C.E.E. privitoare la activităţile salariate, dreptul de

stabilire şi prestarea serviciilor

Aceste persoane sunt următoarele:

a) Lucrătorii salariaţi. Corespunzător prevederilor art. 39 par. 1 din Tratatul

C.E., libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul Comunităţii este asigurată. Dreptul la

libera circulaţie este subordonat cerinţei ca persoana în cauză să aibă cetăţenia unui

stat membru şi să exercite o activitate profesională. În absenţa unei definiţii comunitare

a cetăţeniei, fiecare ţară determină în mod suveran care sunt condiţiile în care acordă

cetăţenia.

Noţiunea de activitate profesională sau economică este înţeleasă lato sensu.

Noţiunile de „lucrător” şi de „activitate salariată” au semnificaţie comunitară ,

întrucât, în eventualitatea în care ele ar fi interpretate în raport cu reglementările legale

din sistemul juridic al unui stat membru determinat, prevederile Tratatului C.E. s-ar

aplica în mod diferit de la o ţară din Comunitate la alta.

După cum s-a arătat în practica judiciară, lucrătorul salariat este o persoană care

realizează o activitate cu valoare economică certă în beneficiul altei persoane şi sub

conducerea acesteia, în schimbul unei remuneraţii.

Împrejurarea că persoana în cauză lucrează cu program redus sau obţine un

salariu inferior celui considerat în statul de primire ca fiind necesar pentru subzistenţă,

nu prezintă relevanţă, indiferent dacă ea are ori nu alte venituri, cu condiţia ca

activitatea desfăşurată să nu fie marginală sau accesorie.

De asemenea, motivele care au înrâurit decizia unei persoane de a-şi căuta un

loc de muncă în alt stat membru nu au însemnătate pentru aplicarea prevederilor art. 39

din Tratatul C.E., în situaţia în care persoana în cauză doreşte să exercite o activitate

reală şi efectivă.

b) Lucrătorii independenţi. Prevederile esenţiale referitoare la lucrătorii

independenţi sunt cuprinse la art. 43 şi 49 din Tratatul C.E. Potrivit art. 43, consacrat

dreptului de stabilire, restricţiile privind libertatea de stabilire a cetăţenilor unui stat

membru pe teritoriul altui stat membru sunt interzise. Această interdicţie se extinde, de

asemenea, asupra restricţiilor care se referă la înfiinţarea de agenţii, sucursale sau

filiale de către cetăţenii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru.

Sub rezerva dispoziţiilor privitoare la capitaluri, libertatea de stabilire implică

accesul la activităţile care nu sunt salariate şi la exercitarea lor, precum şi constituirea şi

gestionarea întreprinderilor, în special, a societăţilor, în condiţiile prevăzute pentru

proprii cetăţeni de legea ţării unde are loc stabilirea. Conform art. 49, referitor la servicii,

restricţiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Comunităţii sunt interzise în ceea

ce îi priveşte pe cetăţenii statelor membre stabiliţi în alt stat al Comunităţii decât cel al

destinatarului prestaţiei.

După cum se observă, lucrătorii independenţi pot să invoce fie prevederile art.

43, fie dispoziţiile art. 49 din Tratatul C.E. Libertatea de stabilire presupune

implementarea durabilă pe teritoriul unui stat membru, crearea unei structuri

permanente, chiar dacă activitatea desfăşurată necesită o anumită mobilitate (cum se

întâmplă, de exemplu, în cazul operaţiunilor de transport).

Spre deosebire de dreptul de stabilire, prestările de servicii au caracter

ocazional. Corespunzător art. 50 alin. 1 şi 2, în sensul Tratatului C.E. sunt considerate

servicii prestaţiile furnizate, în mod obişnuit, contra unei plăţi, în măsura în care nu se

iau în considerare dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi

a persoanelor.

Serviciile cuprind, în special, activităţi cu caracter industrial, cu caracter

comercial, activităţi artizanale şi cele ţinând de profesiile liberale.

Persoanele fizice pot să se stabilească în ţara de primire cu titlu principal sau cu

titlu secundar.

În situaţia în care o persoană fizică se stabileşte cu titlu principal în alt stat

membru, ea îşi începe activitatea sa profesională în acea ţară ori îşi transferă activitatea

dintr-un stat membru în altul.

Dacă persoana în cauză se stabileşte cu titlu secundar în ţara de primire,

aceasta înseamnă că, fiind instalată într-un stat membru, ea înfiinţează un stabiliment

dependent de primul într-o altă ţară din Comunitate.

În cazul liberei prestări a serviciilor se deplasează persoana care prestează

serviciul sau beneficiarul unui anumit serviciu, după cum este posibil să nu se

deplaseze nici prestatorul serviciului, nici clientul său.

Persoanele fizice care beneficiază de dreptul de stabilire şi de prevederile legale

referitoare la libera prestare a serviciilor în cadrul Comunităţii sunt cele care au

cetăţenia unui stat membru şi desfăşoară o activitate independentă. Consiliul poate,

însă, hotărând cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei, potrivit art. 49 alin. 2, să

extindă prevederile Tratatului C.E. consecrate serviciilor la prestatorii care sunt cetăţeni

ai unui stat terţ şi care sunt stabiliţi în interiorul Comunităţii.

În ipoteza exercitării dreptului de stabilire cu titlu secundar în alt stat membru sau dacă

sunt invocate dispoziţiile privitoare la libera prestare a serviciilor este necesar, totodată,

ca persoana în cauză să fie deja stabilită în altă ţară din Comunitate. La libera prestare

a serviciilor, această cerinţă determină caracterul transfrontalier al serviciilor furnizate.

Activitatea realizată de cetăţeanul unui stat membru este caracterizată în funcţie de

gradul de independenţă al persoanei şi de riscul economic pe care aceasta şi-l asumă.

Împrejurarea că persoana nu primeşte salariu pentru munca depusă este semnificativă,

dar nu decisivă.

c) Persoanele juridice care îndeplinesc cerinţele înscrise în cadrul prevederilor legale comunitare. Libertatea de stabilire şi libera prestare a serviciilor este recunoscută şi persoanelor juridice, potrivit dispoziţiilor art. 43, 48 şi 55 din Tratatul C.E.

Corespunzător art. 48, societăţile constituie în conformitate cu legea unui stat

membru şi având sediul statutar, administraţia centrală sau sediul principal în interiorul

Comunităţii, sunt asimilate, pentru aplicarea prevederilor referitoare la dreptul de

stabilire, persoanelor fizice care sunt cetăţeni ai statelor membre.

Prin societăţi se înţeleg societăţile civile şi comerciale, inclusiv cooperativele, şi

celelalte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop

lucrativ.

Potrivit art. 55, reglementările de la art. 45-48 sunt aplicabile şi serviciilor.

După cum reiese din articolele arătate, persoanele juridice care beneficiază de

dreptul de stabilire şi de dispoziţiile privitoare la libera prestare a serviciilor trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:

– să fie constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru;

– să aibă sediul statutar, administraţia centrală sau sediul principal în interiorul

Comunităţii;

– să aibă scop lucrativ.