Libera circulație a serviciilor

În tara noastra institutia drepturilor fundamentale a fost consfintita pentru întâia oara într-o conceptie moderna în Constitutia din 1866. Aceasta a cuprins drepturile si libertatile cetatenilor într-o abordare politico-juridica caracteristica gândirii politice si filozofice a Europei Occidentale din prima jumatate a secolului al XIX-lea. Titlul II al Constitutiei a fost intitulat în mod sugestiv “Despre drepturile românilor” si a avut o importanta sociala si politica fundamentala, deoarece stipula – este adevarat, într-o maniera declarativa, formala – drepturile de esenta democratica din acea vreme. Constitutia a consacrat, printre altele, libertatea de constiinta, a învatamântului, libertatea presei si a întrunirilor. Toti românii erau declarati “egali înaintea legii si datori a contribui fara deosebire la darile si sarcinile publice.” Ea mai prevedea totodata faptul ca libertatea individuala este garantata, nimeni neputând fi arestat decât în baza unui mandat judecatoresc motivat, iar motivele trebuiau comunicate în momentul arestarii sau la cel mult 24 de ore dupa arestare. O mare importanta se acorda proprietatii private, exproprierile nefiind admise decât pentru cauze de utilitate publica si numai “dupa o dreapta si prealabila despagubire.”

Drepturile si libertatile fundamentale ale omului si cetateanului constituie nu doar o realitate ci si o finalitate a întregii activitati umane, bineînteles a aceleia democratice si progresiste. De aici si atentia cuvenita care este acordata aproape peste tot în lumea actuala, problemelor teoretice si practice referitoare la drepturile omului, la protectia si respectul libertatilor fundamentale ale persoanei umane.

Problematica drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului si cetateanului este reglementata de dreptul constitutional în plan intern si este în acelasi timp obiect al reglementarilor de drept international public.

Conceptele de „drepturi ale omului” si „drepturi ale cetateanului” solicita o analiza atenta în interferenta, dar si în individualizarea lor, deoarece, ele se conditioneaza dar nu se suprapun în mod perfect. Conceptul drepturilor omului, astfel cum a fost elaborat pe plan international, serveste ca un important suport pentru fundamentarea ideii existentei drepturilor si libertatilor cetatenesti. Conceptul drepturilor omului are o semnificatie mult mai larga decât acela al drepturilor cetatenesti, deoarece drepturile omului sunt drepturi universal valabile, aplicabile tuturor fiintelor umane, în timp ce drepturile cetatenesti sunt, potrivit însasi denumirii lor, specifice unui anumit grup de oameni si anume cetatenii unui anumit stat.

O prima problema teoretica o constituie definirea drepturilor fundamentale cetatenesti.

Pentru definirea lor trebuie sa luam în consideratie ca:

a) sunt drepturi subiective;

b) sunt drepturi esentiale pentru cetateni;

c) datorita importantei lor sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi declaratii de drepturi, legi fundamentale (constitutii).

a) Drepturile fundamentale ale cetatenilor nu constituie o categorie de drepturi deosebite prin natura lor de celelalte drepturi subiective. La fel ca orice drepturi subiective ele constituie o anumita facultate (posibilitate) recunoscuta de dreptul obiectiv unei persoane de a adopta o anumita conduita juridica sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzatoare si de a beneficia de protectia si sprijinul statului în realizarea pretentiilor legitime.

b) Constatând ca drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, nu înseamna ca se neaga utilitatea categoriei drepturilor fundamentale cetatenesti; aceasta deoarece desi nu au un specific propriu nici din punct de vedere al naturii juridice si nici al obiectului lor, drepturile fundamentale ale cetatenilor îsi justifica pe deplin existenta ca o categorie distincta de celelalte drepturi subiective datorita importantei economice, sociale si politice pe care o au.