Libera circulație în UE

Sfârsitul anului 2000 a adus din nou în discutie problematica liberei circulatii a persoanelor în spatiul european: s-a pus sub semnul întrebarii decizia Uniunii Europene de a mentine pe "lista neagra" a vizelor doua dintre statele candidate la aderare: Bulgaria si România. În contextul "eliberarii" Bulgariei de aceasta povara, raspunsul la urmatoarea întrebare da nastere unor dezbateri în contradictoriu: este drept ca România sa reprezinte singurul stat candidat ai carui cetateni au nevoie de viza pentru a intra pe teritoriul Schengen?

Analizând procesul complex al crearii premiselor unei libere circulatii reale a persoanelor în interiorul Uniunii Europene si ritmul evolutiei acestui proces, ce are deja o istorie de mai bine de patru decenii, realizam ca nerabdarea statelor candidate pare desueta. Nici pentru cetateanul comunitar lucrurile n-au mers suficient de repede si fara probleme. Drept marturie stau o serie de aspecte legate de acest proces: faptul ca, pâna la Tratatul de la Maastricht, nu se putea vorbi decât de libera circulatie a fortei de munca, faptul ca înca se mai disputa drepturile lucratorilor comunitari în fata Curtii Europene de Justitie, faptul ca cetateanul comunitar abia începe sa constientizeze drepturile de care beneficiaza. În plus, statele membre ale Uniunii Europene nu au înca exercitiul gândirii si exprimarii comune în probleme considerate delicate pentru identitatea unui stat: frontiere, politica externa, securitate.

Privind din sens invers, îndelungata despartire a Europei explica anxietatea statelor candidate de a fi tratate ca europene. În plus, orice demers ce duce la crearea unor linii de divizare, oricât de subtile, între statele candidate este si mai apasatoare. Si o astfel de linie, nu tocmai subtila, o reprezinta lista neagra a vizelor. Totusi, precautiile statelor membre ale Uniunii Europene sunt îndreptatite pâna la un punct. Facând abstractie de temerile - de altfel niciodata confirmate de realitate - privind invazia emigrantilor din Centrul si Estul Europei, lipsa mijloacelor necesare de mentinere a nivelului de stabilitate atins de Uniune reprezinta un factor decisiv în atitudinea comunitara vis-à-vis de libera circulatie a persoanelor în Europa.

1. Conceptul de libera circulatie pâna la Actul Unic European

Nu putem trece cu vederea primul pas, destul de timid într-adevar, spre o libera circulatie a persoanelor în spatiul comunitar: Articolul 69 al Tratatului de la Paris , articol în care se cerea statelor membre sa elimine orice restrictie pe motiv de nationalitate în cazul angajarii unui lucrator cetatean al statelor membre în industria carbunelui si otelului.

1.1. Tratatul de constituire a Comunitatii Europene: libera circulatie a persoanelor?

Totusi fundamentul liberei circulatii a persoanelor este constituit de catre Tratatul CE ce contine prevederi menite sa sustina aceasta afirmatie:

- Articolul 3(c) stabileste ca una dintre activitatile Comunitatii este reprezentata de "eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulatii a persoanelor, serviciilor si capitalului";

- Articolul 6 statueaza faptul ca "în scopul aplicarii prezentului Tratat, si fara a aduce prejudicii vreunei prevederi speciale incluse în acesta, este interzisa orice discriminare pe motiv de nationalitate".

Mai mult, trebuie precizat ca aceste prevederi erau incluse, în versiunea initiala, în Partea a II-a a Tratatului denumita "Fundamentele Comunitatii".

Daca facem însa referire la Articolele 48, 52 sau 59 TCE putem afirma, fara teama de a gresi, ca TCE considera indivizii ca fiind actori economici, factori de productie, nu persoane. Acestia au anumite drepturi doar daca joaca un rol, nu prea bine definit, în procesul de productie. Singura mentiune ce da personalitate lucratorului comunitar, dincolo de calitatea sa de actor economic, este Articolul 48(3)(d) ce permite acestuia sa ramâna pe teritoriul statului membru respectiv dupa ce a fost angajat. În particular, putem nota faptul ca Articolul 48 nici macar nu face referire la cetatenii statelor membre, ci la lucratorii din statele membre. Au aparut chiar o serie de discutii între legiuitorul comunitar si Curtea Europeana de Justitie privind aceasta formulare, iar CEJ a acceptat faptul ca se face referire doar la lucratorii cetateni ai statelor membre.

TCE reprezinta, asadar, fundamentul legal doar pentru libera circulatie a fortei de munca constituita din cetatenii statelor membre. Vom vedea ca nu se pune problema unei libere circulatii a persoanelor pentru cel putin înca 30 de ani, ci doar a reglementarii adecvate a acestui prim nivel al liberei circulatii, si anume cel al mobilitatii fortei de munca.