Libertatea Condiționată

În dreptul român, liberarea condiţionată a fost introdusă prin legea de organizare a închisorilor din 1874, însă numai pentru minori, cu caracter de generalitate fiind introdusă abia prin legea penitenciarelor din 1929.

Codul Penal de la 1936 prevedea liberarea condiţionată ca ultimă etapă a regimului progresiv al executării pedepsei închisorii. Instituţia a fost în vigoare până în 1950, când a fost înlocuită cu liberarea înainte de termen, care consta în punerea în libertate necondiţionată înainte de termen, a condamnatului, pe baza muncii prestate şi cu condiţia bunei conduite în timpul executării pedepsei. Ea a fost mai amplu reglementată prin Decretul nr. 720/ 1956 şi a rămas în vigoare până la 1 ianuarie 1969, când a fost abrogat şi a fost reintrodusă prin punerea în vigoare a noului cod penal, instituţia liberării condiţionate. S-a considerat că liberarea condiţionată este preferabilă liberării înainte de termen.

Prin Legea nr. 140/ 1996, instituţia liberării condiţionate a fost modificată în sensul măririi fracţiunilor de pedeapsă pe care condamnatul trebuie să le execute pentru a obţine liberarea condiţionată.

Scopul executării pedepsei, potrivit legii penale art. 52, alin. 2, Cod penal, este formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.

În anumite cazuri, funcţia reeducativă a pedepsei se poate realiza înainte de executarea ei integrală, prin privare de libertate şi, ca atare, condamnaţii respectivi pot fi liberaţi condiţionat, dacă sunt întrunite anumite condiţii legale. Această posibilitate constituie un stimulent important pentru reeducarea lor (art. 59-61 Cod penal şi art. 25-28 Legea nr. 23/1969).

Liberarea condiţionată este o instituţie de drept penal material substanţial complementară regimului executării pedepsei închisorii la un loc de deţinere, pe care o pot dispune instanţele de judecată cu privire la orice condamnat. Ea este deci o formă de înlăturare condiţionată a continuării executării pedepsei, deoarece condiţiile trebuie îndeplinite atât înainte de a fi acordată, cât şi pentru a deveni definitivă.

Ea este un mijloc de individualizare administrativă a executării pedepsei închisorii la locul de deţinere.

Liberarea condiţionată are avantajul că se efectuează în faza de executare a pedepsei închisorii, când condamnatul este sub observaţia administraţiei penitenciarului, care îl poate cunoaşte mai bine şi mai profund, după conduita lui, după muncă şi după unele semne reale de îndreptare.

Pentru acordarea liberării condiţionate, nu se ţine seama de gravitatea infracţiunii pentru care persoana a fost condamnată, de durata pedepsei închisorii şi nici dacă aceasta a fost pronunţată cu ocazia condamnării sau în urma comutării detenţiunii pe viaţă, nefiind condiţii cerute de lege.

După părerea d-nului I. Fondor, instituţia liberării condiţionate se referă la o anumită categorie de condamnaţi şi anume la condamnaţi care, după executarea unei părţi din pedeapsă, dau dovadă de bună conduită, fiind discutabil dacă mai apare utilă executare în continuare, în penitenciar, a pedepsei închisorii până la expirarea duratei acesteia. Pentru aceşti condamnaţi, s-a găsit soluţia liberării înainte de expirarea termenului pedepsei, nemaifiind necesară executarea integrală a pedepsei în penitenciar. Pentru aceasta este necesar ca ei să îndeplinească condiţiile privind executarea unei părţi din pedeapsă şi să dea dovezi de îndreptare; dacă sunt realizate aceste condiţii, condamnaţii sunt liberaţi sub condiţia unei bune purtări, (adică necomiterea de infracţiuni până la expirarea termenului de executare), şi după obţinerea liberării, urmând ca, în caz contrar, să fie readuşi în penitenciar pentru executarea restului de pedeapsă. În acest mod este reglementată instituţia liberării condiţionate.