Libertatea de Prestare și de Stabilire a Serviciilor

I. ASPECTE GENERALE

Libera circulaţie a persoanelor şi a serviciilor reprezintă mai mult decât simplul obiectiv comercial urmărit prin Tratatul de la Roma. Cele două libertăţi sunt indispensabile în vederea exercitării unei cetăţenii europene întemeiate pe principiile democratice exprimate, în special, în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), la care ordinea comunitară juridică subscrie. Printre aceste principii se găseşte şi acela al libertăţii de comunicare, libertate esenţială pentru toţi resortisanţii statelor europene. Modelul său principal este, în prezent, comunicarea audiovizuală. Or, această formă de comunicare este, din punct de vedere juridic, o prestare de servicii, guvernată de dispoziţiile cu efect direct ale Tratatului. Tratatul a oferit de la început un cadru juridic nediscriminatoriu libertăţii de comunicare. Astfel, se poate face legătura cu articolul 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) la care trimite Tratatul.

Libertatea de stabilire a cetăţenilor unui stat membru pe teritoriul unui alt stat membru, pentru a exercita acolo anumite activităţi este, în mod evident, de altă natură, decât aceea de a oferi, în afara frontierelor, servicii clienţilor rezidenţi în alt stat. Din punct de vedere economic, circulaţia transfrontieră a serviciilor este foarte departe de migraţia în scopul stabilirii. De aceea, cele două libertăţi au fost înscrise diferit în Tratat: articolul 43 şi următoarele, pentru libertatea de stabilire (LS) şi articolul 49 şi următoarele, pentru libertatea prestării serviciilor (LPS).

Totuşi, aceste două libertăţi au mai multe puncte comune. Din punct de vedere economic, ambele concură la atingerea aceluiaşi obiectiv, şi anume, realizarea Pieţei Comune pentru exercitarea activităţilor economice. Însă, cele două libertăţi se sprijină una pe cealaltă. A înfiinţa o filială sau o sucursală, de exemplu, în alt stat membru nu înseamnă numai a se folosi de libertatea de stabilire, ci presupune şi realizarea unei noi baze de plecare pentru servicii ce pot fi oferite în afara frontierelor tuturor resortisanţilor Comunităţii. Invers, nu putem avea libertatea prestării serviciilor fără libertatea de stabilire.

Din perspectivă juridică, aceste două libertăţi se adresează persoanelor fizice şi juridice. Ele oferă, împreună, alternative de acţiune operatorilor economici. Cele două libertăţi se disting prin aceasta de libertatea de circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a plăţilor.

Redactorii Tratatului, făcând distincţie între aceste tipuri de libertăţi, recunosc faptul că cele două libertăţi trebuie, cel puţin parţial, să fie guvernate de reguli comune. Astfel, articolul 55 din Tratat trimite pur şi simplu la un anumit număr de dispoziţii importante din capitolul destinat dreptului de stabilire

II. LIBERTATEA DE STABILIRE

Conform Tratatului CE “libertatea de stabilire implică accesul la activităţi independente şi la exercitatea lor, precum şi la constituirea şi gestionarea de întreprinderi” într-un alt stat membru. Ea implică instalarea în ţara de adopţie pentru a exercita acolo o activitate, deci crearea unei întreprinderi. Ca şi libera circulaţie a lucrătorilor, libertatea de stabilire este compusă din două elemente:

- dreptul de acces la o profesie;

- dreptul de exercitare al profesiei

Dreptul de stabilire este oferit atât resortisanţilor statelor member ale Comunităţii, cât şi resortisanţilor statelor părţi ale Acordului asupra Spaţiului Economic European (SEE).

În cazul persoanelor fizice, noţiunea de “resortisant” este definită în funcţie de criteriile naţionale, însă, în ceea ce priveşte o filială a unei societăţi necomunitare, aceasta este, ca regulă, “resortisantă” a statului membru unde îşi are sediul social. În funcţie de calificarea sediului social ca sediu principal sau sediu secundar se impun urmatoarele precizări:

1. Sediul principal al unei societăţi poate fi caracterizat în două feluri:

- fie prin înfiinţarea ex nihilo a unei societăţi, a unui cabinet sau a unui sediu principal,

- fie prin trasferul sau deplasarea unui sediu principal preexistent.

Transferul sediului social al unei societăţi intră în cadrul prevederilor articolului 43. În acelasi timp, deplasarea unui sediu social se confruntă în zilele noastre cu din ce în ce mai multe obstacole, care îl fac, practic, de nerealizat. Şi aici avem exemplul legislaţiilor fiscale.

Trebuie ţinut cont, de asemenea, de diferenţa de natură dintre persoanele juridice şi cele fizice. Societăţile sunt, de fapt, entităţi constituite în virtutea unei ordini juridice şi, în stadiul actual al dreptului comunitar, aparţinând unei ordini juridice naţionale. Or, tocmai această ordine juridică naţională determină constituirea, funcţionarea şi dizolvarea persoanelor juridice.

Dacă o societate are dreptul de a părăsi un stat şi de a schimba legea căreia îi aparţine, aceasta se întâmplă sub condiţia de a respecta legea căreia i-a fost anterior subordonată ca reglementare. Articolul 43 nu conferă niciun drept transferului de sediu social fără pierderea personalităţii juridice şi, deci, fără dizolvare. Totul depinde de legea care a guvernat persoana juridică iniţial. Dreptul de a pleca poate fi exercitat fie printr-un transfer de sediu (dacă statul de plecare o permite şi în condiţiile în care permite acest lucru), fie printr-un transfer de activitate cu dizolvare sau prin crearea unei filiale în alt stat, societatea-mamă devenind o “cochilie” vidă, ori prin fuzionarea transfrontieră (dacă este posibil).