Libertatea din punct de vedere social și teologic

Când vine vorba de conceptul de libertate există multe înțelegerii eronate. De asemenea o să vedem că există o diferență între libertatea socială și cea creștină.

De exemplu într-o societa unde există diferite tipuri de persoane cu job-uri diferite, unele care solicită un efort fizic, altele care solicită un efort psihic. Să spune că în acestă societate o persoană dorește după lungi ore de muncă să vină acasă, să se odihnească, dar dintr-o dată alt tip de persoană se hotărăște ca înclipele acele să disturbe liniștea. Aceea persoană care a venit de la muncă îi cere să facă liniște, iar el îi răspunde prunden că este liber să facă ce dorește el, fără să ia în calcul că poziția sa limitează libertatea.

Prin urmare în cele care urmează vom vorbi mai întâi despre libertatea în societate. Într-o încercare de a cuprinde noțiunea de libertate în marginile unei definiții, „Enciclopedia de Filosofie și Stiințe umane - DeAgostini”, definește libertatea ca fiind „absență a obstacolelor și a limitărilor care garantează o voință autonomă și decizii personale în conformitate cu aceasta”. Astfel există mai multe tipuri de libertate: religioasă, politică, economică, socială, individuală, colectivă, de conștință. Enciclopedie admite că această definiție generalistă este rezultatul unei reflecții istorice în care au fost accentuate în diferite moduri legăturile libertății cu alte noțiuni, cum ar fi: autodeterminarea, voința. Când vorbesc despre libertate în societate fac referință la libertatea voinței și opiniei. De lungul timpului această libertate a fost înțeleasă libertatea civilă sau socială, mai precis acele limite ale puterii ce poate fi exercitate în mod legitim de către societate asupra individului. În istorie, de exmplu evul mediu târziu, întâlnim lupta dintre Libertate și Autoritate este cea mai izbitoare trăsătură a acelor părți din istorie cu care ne-am familiarizat mai întâi, în special în istoria Greciei, Romei. Dar în vremurile vechi, această luptă se purta între supuși sau între anumite clase de supuși, pe de o parte, și cârmuire pe de alta. Legătura armonioasă dintre autoritate și libertate, privită din perspectiva vieții morale creștine, constă în faptul că ambele concepte se detașează de constrângere. Asumate din punct de vedere teologic aceste concepte devin daruri dumnezeiești, pe care omul le poate pune în lucrare într-un mod desăvârșit numai în relație cu Dumnezeu - Izvorul acestora. Aceasta presupune alegerea binelui în locul răului și asumarea răspunderii pentru opțiunea manifestată. Amplificarea darului libertății sau al autorității în relație cu Dumnezeu nu exclude posibilitatea de alegere, nici nu anulează demnitatea omului. Numai un om liber poate avea autoritate morală, iar această libertate presupune efortul de a te elibera și de a te orienta spre valorile și realitățile, uneori personale, care-ți dau garanția că vei rămâne ceea ce ești și vei evolua spre ceea ce trebuie să fii.

În Grecia se înțelege de obicei prin libertate eliberarea de ceea ce înseamnă tiranie. Se considera că, lăsând la o parte unele cârmuiri populare din Grecia, conducătorii s-au aflat neapărat într-o poziție antagoni că față de poporul pe care-l conduceau. Ei erau reprezentați fie de un cârmuitor Unic, fie de un trib sau o castă conducătoare care își dobândea autoritatea prin moștenire sau subjugare, autoritate a cărei menținere nu depindea, în nici un caz, de bunul-plac al celor conduși; iar supremația acestor conducători oamenii nu se încumetau, și poate că nici nu doreau, să o conteste, indiferent ce măsuri de precauție puteau fi luate împotriva exercitării ei opresive. Mai târziu libertatea este considerată ca relație cu noțiunea de autodeterminare, acest exemplu este dat de Aristotel, care în lucrarea sa „Etica nicomahică”, distinge între acțiunile involuntare, care au loc prin constrângere sau neștiință și cele voluntare al căror principiu se află în persoana celui care acționează, precizând totodată că, în afară de voința care tinde spre bine, este nevoie și de o alegere a mijloacelor pentru a atinge scopul și de o deliberare asupra acestor mijloace. Poziția aristotelică a dat naștere unei semnificații specifice a libertății, conform căreia liber este doar acela care este cauza lui însuși. Acest principiu este următorul: unicul scop care îi îndreptățește pe oameni, individual sau colectiv, la ingerințe în sfera libertății de acțiune a oricăruia dintre ei este autoapărarea; unicul țel în care puterea se poate exercita, în mod legitim, asupra oricărui membru al societății civilizate, împotriva voinței sale, este acela de a împiedica vătămarea altora. Aici trebuie să facem o obeservație importantă și anume că libertatea se determină pe ea însăși și conform motivului binelui perceput de intelect, care o dirijează fără să o oblige la ceva anume. Acum trebuie să ne uiăm și ceea ce spune Leibnitz despre libertate, putem afirma că în spatele unui limbaj abstracti, care nu face altceva decât să reducă subiectul uman la substanță, se conservă în mare parte ideea inițială a lui Aristotel, deci nici el nu este foarte departe de o concepție creștină asupra libertății.