Lipsa plângerii prealabile

1. Plângerea prealabilă – condiţie de pedepsibilitate şi procedibilitate

Înfăptuirea justiţiei penale şi realizarea scopului procesual penal înscris în art 1 din C.P.P. , presupune existenţa unei sesizări prin intermediul căreia organele abilitate ale statului să ia cunostinţă despre săvârşirea infracţiunii.

Această sesizare poate fi facută în principiu de orice persoană, cum este cazul denunţului, desigur cu respectarea dispoziţiilor legale în materie. Sunt însă situaţii în care numai anumite persoane, având o anumită calitate cerută de lege, pot face acestă sesizare.

În lipsa unei asemenea sesizări nu se poate dispune începerea urmăririi penale, chiar dacă s-a făcut un denunţ ori o plângere în condiţii art. 223 C.P.P, ori dacă organul de urmărire penală ar fi avut toate datele necesare pentru sesizarea din oficiu . Existenţe acestui mod de sesizere reprezintă excepţie de la principiul oficialităţii (art 2 alin 2 C.P.P.), principiu potrivit căruia organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, când află, pe orice cale că s-a săvârşit o infracţiune.

Odată sesizate organele judiciare au dreptul şi totodată obligaţia de a desfăsura activităţi procesual-penale care să ducă la stabilirea existenţei infracţiunilor, identificarea făptuitorilor, strângerea probelor, administrarea acestora şi trimiterea în judecată a celor ce se fac vinovaţi de încălcarea legii penale, pentru a fi traşi la răspundere, fiecare pe măsura gradului propriu de vinovăţie .

Potrivit principiului oficialităţii mai sus menţionat, actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.

De la acest principiu legea prevede o serie întreagă de excepţii cum sunt imunităţile de jurisdicţie, sesizarea sau autorizarea organului competent. Instituţia plângerii prealabile este una din aceste excepţii care înlătură oficialitatea (obligativitatea) atât în ce priveşte declanşarea procesului penal, cât şi în privinţa desfăşurării ulterioare a acestuia.

Plângerea prealabilă nu este numai o excepţie de la principiul oficialităţii, ci este şi un mod special de sesizare şi constă în dreptul persoanei vătămate de a decide dacă sesizează sau nu organele judiciare, în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului.

Există două categorii de situaţii cu întemeieri clare care se referă la limitarea oficialitatii procesului penal:

- În situatia unor infractiuni creditate cu un grad abstract redus de pericol social, cum ar fi lovirea (art. 180 CP), sau furtul intre soti ori intre rude apropiate, sau de catre un minor in paguba tutorelui sau, ori de catre cel care locuieste impreună cu persoană vatamată sau este găzduit de acesta (art.210 CP) etc.

- În situaţia unor infractiuni cu un grad de pericol social mai ridicat, dar care antreneza drepturi importante ale persoanei vatamate,sau aspecte legate strict si esential de viata sa intima, ori de statutul ei social sau moral, cum ar fi infractiunea de viol , prevazuta de (art.197 alin.1 CP) ; de violare de domiciliu prevazuta de (art.192 alin. 1), violarea secretului corespondentei, prevazută de (art.195 alin.1, CP), sau divulgarea secretului profesional (art.196 CP) etc.

Orientarea legiuitorului dinspre "logica punitivului" spre o "logică a concilierii" , in cele două situaţii sus aratate, nu are semnificatia unei restrangeri a interesului acestuia in a asigura ocrotirea valorilor sociale vizate, ci pe aceia a crearii unei alternative in exercitarea actiunii nu numai pe criterii de oficialitate, dar - cand este cazul - si de oportunitate, acestea din urma fiind puse la indemana persoanei vatamate, care este lasată, in mod liber si necondiţionat ,sa aprecieze asupra necesitatii tragerii faptuitorului la răspundere penală, declanşând sau dispunând de actiunea penală .

2. Noţiune, natură juridică, caracterizare, sediul materiei şi reglementări

Datorita imprejurarii ca plângerea prealabilă se constituie, in acelaşi timp ca o instituţie a dreptului penal, reprezentând o condiţie pentru tragerea la raspunderea penală, cu reglementari de natura a-i conferi acest statut, in Codul penal ,partea generală, dar si ca o conditie specială de exercitare a acţiunii penale, cu reglementări de natura a-i implini acest statut, in Codul de procedura penală, in doctrină s-a cristalizat opinia ca este o categorie juridică complexă, cu caracter mixt .

Plângerea prealabilă, sub aspect substanţial, reprezintă o conditie de pedepsibilitate pentru că numai in prezenţa ei poate fi angajată pentru unele infracţiuni raspunderea penală, iar sub raport procedural penal, o conditie de procedibilitate şi o sesizare specială a organelor de urmarire penală sau a instanţelor de judecată, pentru că numai in prezenţa ei se poate declanşa si exercita actiunea penală în cazurile si conditiile prevăzute de lege.

Datorita acestei duble reglementari,verificarea existentei unei plângeri prealabile valabile este legată atât de conditiile de fond, pe care le prevăd art.131 din C.P. , cât şi a unor conditii de formă prescrise in normele de procedura penală, astfel încât, in functie de neîndeplinirea lor, plângerea poate fi considerată ca:

a) lipsind cu desăvârşire - când, de pildă nici nu a fost exercitată

b) ca inexistentă procedural (ca efect al intervenirii sanctiunii inexistentei) - cand, de pilda, a fost introdusa de catre o alta persoana decat cea vatamata

c) ca lipsită de valabilitate procedurală si deci lovită de nulitate absolută (art 197 alin. 2 C.P.P.) , ori de cate ori se incalcă dispozitiile relative la sesizarea instanţei de judecată, dintre care fac parte si cele relative la plangerea prealabilă.

În consecinţă, orice constatare juridică a lipsei plângerii prealabile in sens de manifestare juridică de voinţă, în cazurile, continutul si in conditiile de drept substantial sau procedural prevazute de lege, poate atrage efectul de înlaturare a raspunderii penale, evident, cu exceptia nerespectarii unor conditii neesentiale, care nu pot fi considerate ca fiind de esenta sesizării, cum ar fi : indicarea încă de la început a mijlocelor de probă, precizarea inca din plângere a martorilor si altele asemenea.

Esential,sub raportul institutiei plângerii prealabile, este faptul ca în cazul anumitor infractiuni prevăzute expres de lege, actiunea penală nu poate fi exercitată decat prin introducerea unei plangeri prealabile valabile (sub raportul tuturor conditiilor esentiale prevazute de lege).

Fata de cele prezentate, lipsa plangerii prealabile poate fi definită ca fiind acea cauză legală de înlaturare a răspunderii penale care derivă din constatarea judiciară a lipsei unei plangeri prealabile valabile, în cazul infractiunilor pentru care punerea in miscare a acţiunii penale este conditionată de introducerea sa.