Locul și rolul dreptului în societatea contemporană

Originea și apariția dreptului. Accepțiunile noțiunii de „drept”

Cuvântul „drept” poate fi folosit în mai multe accepțiuni, în funcție de context. La originea sa se află latinescul directus, de la dirigo = drept (în sensul de orizontal sau vertical), direcție, linie dreaptă. In limba latina cuvântul jus era folosit pentru a denumi ansamblul regulilor statale (dreptul în sens juridic, legile).

Indiferent care este explicația privind etimologia termenului „drept”, este unanim recunoscut că sensul acestui cuvânt este acela de „conform cu regula”, „ceea ce este obligatoriu”. Toate limbile au în vocabularul lor acest cuvânt, și uneori cu multiple sensuri, mai mult sau mai puțin apropiate. Astfel, in franceză acest cuvânt se traduce prin „droit”, în spaniolă „derecho”, în germană „recht”, în italiană „diritto”, în engleză ”law” sau ”right” (după cum desemnează dreptul obiectiv, respectiv dreptul subiectiv).

Termenul de drept poate fi înțeles în sens filosofic (redând ideea de echitate, justețe) si în sens juridic (urmând a deosebi aici dreptul obiectiv, dreptu pozitiv, dreptul subiectiv). Complexitatea și divesitatea fenomenelor juridice determină mai multe accepțiuni ale conceptului de „drept”, cele mai utilizate fiind următoarele:

- dreptul ca știință;

- dreptul obiectiv;

- dreptul pozitiv;

- dreptul subiectiv;

- dreptul natural;

- dreptul ca artă și tehnică.

Într-un prim sens, termenul „drept” semnifică știința dreptului, care are ca obiect de cercetare normele, raporturile juridice, izvoarele dreptului, precum și tehnica elaborării, aplicarea și respectarea dreptului. Altfel spus, prin cuvântul „drept” se înțelege studiul sau știința dreptului, adică acea ramură a învățământului și cercetării științifice care se ocupă cu cunoașterea dreptului obiectiv și a dreptului subiectiv. În acest sens, avem in vedere: Facultatea de Drept, cursul de drept civil, ca și de știința dreptului.

Prin drept obiectiv înțelegem totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor, colectivităților în cadrul vieții sociale, în anumite condiții și, la nevoie, chiar prin forța de constrângere a statului. Pe scurt, dreptul obiectiv a mai fost definit ca fiind totalitatea normelor juridice sau ca ansamblul normelor de conduită. În acest sens, se disting, spre exemplu, dreptul român, dreptul francez, dreptul german etc.

Prin drept subiectiv se înțelege îndrituirea, prerogativa, facultatea, posibilitatea subiecților participanți la un raport juridic concret, de a pretinde ceva celorlalți subiecți participanți. Se poate vorbi, astfel, de: dreptul la nume, dreptul de proprietate, dreptul la muncă etc.

Deci sensul de drept subiectiv desemnează posibilitatea recunoscută unei personae de a pretinde să i se dea ceva, să i se execute o prestație sau să obțină de la un alt subiect conduita de abținere de la o anume activitate. Reiese că "dreptul", ca prerogativă a unei persoane, este atributul acesteia de a fi titularul sau subiectul acelui drept. De aici și denumirea de drept subiectiv al titularului sau al subiectului. Exemplu de drepturi subiective sunt: dreptul la pensie, dreptul la nume, dreptul la concediu, dreptul de proprietate etc.

Între cele două accepțiuni de „drept obiectiv” și „drept subiectiv” există o relație logică, în sensul că, „drepturile subiective” se pot exercita în măsura în care sunt recunoscute și reglementate de „dreptul obiectiv”. Astfel, drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv. Acesta din urmă exprimă faptul că normele de conduită, normele juridice (dreptul obiectiv) sunt independente de subiectele raporturilor juridice concrete. Sensul cel mai răspândit al conceptului de “drept” este cel de drept obiectiv și de aceea ori de câte ori se folosește expresia „drept” fără vreun alt atribut, se înțelege dreptul în sensul său de “obiectiv”. Acest drept este menit a reglementa viața indivizilor grupați în societate.

Dreptul obiectiv se afla intr-o relatie de la parte la intreg cu dreptul pozitiv. Dreptul pozitiv reprezintă o alta accepțiune a noțiunii de „drept” și constituie totalitatea normelor juridice in vigoare (aplicabile) într-un stat (teritoriu) la un moment dat. El este „aplicabil imediat și continuu, obligatoriu și susceptibil de a fi dus la îndeplinire printr-o forță exterioară (coerciție statală) ca o îndreptățire legitimă a unor instituții sociale special abilitate”.