Logica Juridică

Generalitati

A.Se pot elabora multiple tipologii ale limbajelor şi în structura fiecăreia se poate găsi o “căsuţă” pentru ceea ce se numeşte, în general, limbaj juridic (un anumit limbaj de specialitate, utilizat cu precădere în sfera dreptului). Voi distinge, sumar, cele mai cunoscute şi utilizate partiţii.

1).Prin limbaj de specialitate se poate înţelege, simplu, un “mod de folosire a unei limbi ( mai ales a lexicului ei ), specific profesiunilor şi grupurilor sociale” [CONSTANTINESCU – DOBRIDOR, Gh., 1980, p. 265 ]. (Mai rar, şi impropriu, se ulilizează termenul de “jargon profesional”). Acesta se va deosebi de un limbaj standard, “uzual, general, comun, cu fapte şi reguli lingvistice folosite în împrejurări obişnuite, neoficiale, (normale, neafective) de toţi vorbitorii instruiţi ai unui idiom”. Se va înţelege că limbajul juridic este un limbaj de specialitate utilizat în teoria şi practica dreptului. Este de făcut aici doar următoarea completare: limbajul juridic, pe de o parte, nu este apanajul exclusiv al juriştilor (el poate fi utilizat şi de persoane ce nu aparţin explicit sferei de activitate juridică, domeniului dreptului; ca atare, el poate fi folosit în mod correct, ultima variantă generând adeseori efecte ilare), pe de altă parte, este de la sine înţeles că, în mod strict, nu există limbaj de specialitate, deci nici limbaj juridic 100% ( limbajul de specialitate interferează, normal, cu limbajul standard, comun ).

2).După criteriul naturii purtătorului material al semnului/semnalului/simbolului, se face deosebire între limbaj verbal (articulat) şi limbaj neverbal ( mimico-gesticular ). Diferenţa este prea evidentă pentru a intra în prea multe detalii. Este clar că limbajul neverbal este un auxiliar al celui verbal. Mimica, gestica, pantomimica sunt resurse de expresivitate extra-lingvistice; la fel cum intonaţia, accentul, dimensiunile frazării, topica frazei, etc., sunt resurse de expresivitate intra-lingvistică. Aceste resurse de expresivitate sunt mai bogate – în cazul limbajului extern, activ şi oral (monolog, dialog, colocviu); ele sunt relativ sărace, reduse la semne ortografice - în cazul limbajului extern, activ dar scris; ele lipsesc aproape cu desăvârşire - în cazul limbajului intern şi pasiv [ POPESCU – NEVEANU, P., 1978; ŞCHIOPU, U., 1997; IOAN C., 1997-1998; LIEURY, A., 1998; ZLATE, M. 2000 ]. Limbajul juridic se prezintă în ambele ipostaze, ca de altfel orice limbaj standard sau de specialitate. Proporţia este diferită, în funcţie de context. Când se urmăreşte o argumentare juridică, dincolo de resursele ei pur logice, limbajul neverbal poate căpăta o relevanţă aparte.Tot aşa, utilizarea corespunzătoare a resurselor de expresivitate ţine de domeniul retoricii (implicit retorica juridică).

3). Există şi dihotomia limbaj simbolic şi limbaj nonsimbolic, continuată, pentru primul caz, prin sub-dihotomia limbaj simbolic conceptual şi limbaj simbolic nonconceptual. Limbajul simbolic conceptual corespunde limbajului verbal. Limbajul juridic, în această ultimă sistematizare, este deci simbolic şi conceptual.

4). Luând în considerare “natura regulilor de semnificaţie” [BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p. 65 ], se poate diferenţia între limbaj natural şi limbaj artificial. Primul apare “independent de voinţa oamenilor şi nu ca rezultat al unei acţiuni conştiente a acestora, ci treptat, pe parcursul unui proces îndelungat care coincide cu constituirea comunităţii umane (a poporului) care foloseşte un astfel de limbaj”[ ibidem ]. Este o situaţie obiectivă.

Al doilea este “rezultatul unei “invenţii”, al cărei autor coincide, chiar dacă în anumite cazuri construcţia sa a presupus o perioadă de timp mai lungă, fie cu o persoană (limbajul Morse sau limbajul Braille, de exemplu), fie cu o comunitate academică (de pildă, limbajul matematicii, al logicii, al chimiei etc.), fie a fost stabilit de anumite instituţii şi chiar adoptat (generalizat) pe baza unor convenţii juridice speciale (de exemplu, limbajul semnelor de circulaţie)” [ ibidem ]. Asimilarea regulilor specifice ale unui limbaj artificial necesită o pregătire specială; destinaţia unui asemenea limbaj este, de obicei, foarte precisă. Primul tip de limbaj - în această partiţie - se poate asimila, în mare, cu limbajul standard; al doilea tip de limbaj - menţionat tot aici - se poate asimila cu limbajul de specialitate.

5). Diferenţierile limbaj dialectal – limbaj tehnic (profesional) cât şi limbaj argotic – limbaj de jargon, apoi, nuanţările privind limbajele artistic, poetic, comercial, marinăresc, medical, sportiv, gazetăresc, de conversaţie, familiar, figurat, ideologic, politic, ş.a.m.d., nu interesează aici.