Mandatul ad-hoc

1. Necesitatea reglementării procedurilor de prevenție a insolvenței

În alte legislații europene, măsurile de prevenție au fost reglementate timpuriu, fiind lăsate fie la inițiativa creditorilor, fie la inițiativa debitorilor. Insuficiența fondurilor necesare achitării creanțelor și supra-îndatorările poziționează întreprinderea într-o stare de dificultate, amplificându-i vulnerabilitatea din cauza dependenței față de băncile refinanțatoare, a presiunii creditorilor și, chiar a salariaților. De multe ori, persoanele care exercită presiuni asupra întreprinderii nu urmăresc un demers care ar putea fi favorabil întreprinderii, ci au politici proprii .

Procedurile de prevenție nu sunt întotdeauna cea mai bună soluție. Evident, este de dorit un traseu care să înceapă cu o fază de avertizare asupra pericolului de a intra într-o stare de dificultate financiară, care să continue, în cazul în care situația nu s-a redresat, cu apelarea la măsurile de prevenție a insolvenței și la cele de redresare extrajudiciară, ultima etapă fiind cea a procedurilor de insolvență. Totuși, apelul la aceste măsuri în situația în care întreprinderea nu mai poate fi salvată poate avea consecințe mai grave decât în situația apelării inițiale la procedura insolvenței .

Dificultatea financiară are o semnificație diferită față de starea de insolvență, care reprezintă, potrivit art. 5 alin. (1) pct. 29 din Legea nr. 85/2014, ,,acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile (...), insolvența presupunând încetarea plăților din cauza insuficienței lichidităților, cele două proceduri preventive, mandatul ad-hoc și concordatul preventiv, având ca premise anumite disfuncționalități în activitatea economică a debitorului, dar nu incapacitatea sa de plată a datoriilor ajunse la scadență. În cazul în care debitorul se află în încetare de plăți, nu mai poate apela la niciuna dintre procedurile preventive, nemaiavând rost de vreme ce patrimoniul său se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile și, mai mult decât atât, fiind obligat de prevederile Codului insolvenței să se adreseze tribunalului cu o cerere, în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență. Dacă la expirarea termenului debitorul, cu bună-credință, este angrenat în negocieri extrajudiciare pentru restructurarea datoriior sale, acesta are obligația de a adresa tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor acestei legi, în termen de 5 zile de la eșuarea negocierilor, iar dacă în cursul negocierilor derulate în cadrul unei proceduri preventive debitorul ajunge în stare de insolvență, însă există presupunerea rezonabilă, bazată pe indicii temeinice, că rezultatele negocierilor ar putea fi valorificat în termen scurt prin încheierea unui acord extrajudiciar, debitorul trebuie să introducă cererea de deschidere a procedurii în termenul și condițiile prevăzute la alin. (2) al art. 66 , în caz contrar debitorul trebuind să introducă cererea de deschidere a procedurii insolvenței în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență .

2. Istoricul reglementării

Procedurile de prevenție a insolvenței nu au fost incluse în vechiul Cod al insolvenței, Legea nr. 85/2006, ci au fost reglementate distinct prin Legea nr. 381/2009, promulgată în decembrie 2009 și intrată în vigoare în luna ianuarie a anului 2010. Anterior acestui moment, în reglementarea românească, a mai exista o Lege a concordatului preventiv adoptată în 1929, dar abrogată în 1938 .

Față de reglementarea din norma specială anterioară, reglemtarea actuală nu conține diferențe de substanță, noul cod optând pentru consolidarea atât a procedurilor de prevenție a insolvenei, cât și a celei a insolvenței în același act normativ. Deosebiri se remarcă prin faptul că Legea nr. 381/2009, nu definea debitorul aflat în stare de dificultate, ci întreprinderea aflată într-o asemenea situație , sfera de aplicabilitate a vechii reglementări fiind prevăzută în art. 1: persoanele juridice care organizează o întreprindere aflatî în dificultate financiară, fără a fi în stare de insolvență , catalogarea drept ,,serioase” și nu ,,reale” (actuala reglementare) a motivelor care fundamentează cererea de demarare a procedurii, confidențialitatea procedurii este asigurată de ambele reglementări, legea specială instituind obligația pentru toate persoanele și instituțiile care iau parte sau sunt implicate în această procedură de a păstra confidențialitatea, în timp ce noua reglementare asigură această trăsătură a procedurii prin desfășurarea acesteia în camera de consiliu.