Mandatul European de Arestare

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII INRODUICTIV GENERALE

1.SCURT ITINERAR INTRODUCTIV

Noua dimensiune a Europei, accentuată de dispariţia frontierelor interne, scoate în evidenţă

pericolul fenomenului criminalităţii, în special a celei organizate, precum şi dificultăţile întâlnite de specialişti pentru a răspunde eficient aşteptărilor cetăţenilor şi nevoilor statelor în condiţii de securitate.

În faţa problematicii vaste ridicate de acest flagel, statele membre trebuie să pună la punct răspunsuri adaptate şi rapide. Criminalitatea organizată nu trebuie să profite de construcţia europeană pentru a se distanţa de sistemul judiciar, astfel că, este necesară adoptarea unor mijloace juridice eficiente, pentru ca statele să poată lupta împotriva fenomenului infracţional, în cadrul unui veritabil spaţiu judiciar european.

Construcţia acestui spaţiu presupune o într-ajutorare acerbă între statele membre în domenii

ca extrădarea, asistenţa judiciară în materie penală etc. Ea implică o apropiere, chiar o aproximare a legislaţiilor penale a statelor pentru a se ajunge la definiţii uniforme ale infracţiunilor grave cu caracter infracţional. De asemenea, ea trebuie să creeze condiţii pentru evitarea dezvoltării unor sanctuare în anumite domenii, ca de exemplu spălarea banilor proveniţi din infracţiune.

Urmărind linia trasată de Tratatul de la Maastricht, care a pus bazele cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne în sânul Uniunii Europene, Tratatul de la Amsterdam a creat un cadru instituţional pentru a aprofunda acţiunea statelor membre în domeniile de cooperare poliţienească şi judiciară.

Obiectivul declarat al Tratatului de la Amsterdam este de a oferi cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie într-un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie1.

Libertatea presupune existenţa unui spaţiu judiciar comun, în care cetăţenii statelor membre să poată să se adreseze justiţiei în unul din statele Uniunii Europene ca şi în propria ţară. Totodată, se reclamă a fi eliminată posibilitatea ca infractorii să exploateze diferenţele dintre sistemele judiciare ale statelor şi de aceea se impune ca hotărârile judecătoreşti să fie recunoscute şi executate în străinătate fără formalităţile prevăzute de convenţiile clasice privind asistenţa judiciară internaţională.

În cadrul Consiliului European de la Tampere2 s-a statuat că recunoaşterea reciprocă a hotărârilor este piatra unghiulară a cooperării judiciare între statele membre ale Uniunii Europene.

Uniunea Europeană doreşte să se menţină şi să se dezvolte ca o zonă a libertăţii, securităţii şi justiţiei, în care să se asigură libera circulaţie a persoanelor în strânsă legătură cu măsurile corespunzătoare referitoare la controlul extern al frontierelor şi la prevenirea şi combaterea infracţiunilor.

1 A se vedea art. 41 din Tratatul de la Amsterdam

Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii Europene se desfăşoară la ora actuală în baza instrumentelor comunitare adoptate în temeiul Titlului VI din Tratatul Uniunii Europene care au din ce în ce mai mult la bază principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor

judecătoreşti. Iniţial, în materie, preponderente erau convenţiile3, însă în ultimii ani s-a optat pentru soluţia adoptării unor decizii- cadru şi decizii ale Consiliului, care sunt net avantajoase întrucât nu presupune ratificarea lor de către statele membre ( de pildă, Convenţia Uniunii Europene de asistenţă judiciară în materie penală din 29.05.2000 a intrat în vigoare abia în august 2005, deoarece doar atunci s-a îndeplinit condiţia celor 8 ratificări) şi facilitează armonizarea legislaţiilor naţionale pe acest segment. Decizia- cadru nr.2000/584/JAI din 13.06.2002 a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene este prima măsură concretă în domeniu. Ea înlocuieşte în relaţia dintre state procedurile clasice de extrădare, evident exceptând cazurile pentru care unele state membre au declarat că vor continua să aplice tratatele de extrădare.

Decizia- cadru, inclusiv procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, a fost transpusă de România prin Titlul III al Legii nr.302/2004,4 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.224/20065.

CAPITOLUL II :

MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE

1.DEFINIŢIE

Mandatul european de arestare constituie prima măsură concretă în aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a hotărârilor penale, din care Consiliul european de la Tampere a decis să facă piatra unghiulară a cooperării judiciare dintre statele membre ale Uniunii Europene.

Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritatea competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privativă de libertate6.

Mandatul european de arestare nu se suprapune pe mandatul de arestare preventivă din dreptul intern, întrucât, pe de o parte, mandatul european de arestare este o decizie judiciară care are întotdeauna la bază un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei emis în condiţiile legii pe plan intern, iar, pe de altă parte, mandatul european de arestare se emite numai atunci când un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi adus la îndeplinire în ţară, deoarece persoana în cauză se sustrage, aflându-se pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene.

Textul privitor la mandatul european de arestare a fost transpus în legislaţia internă prin dispoziţiile art.77 din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată prin Legea nr.224/2006.

Din punct de vedere juridic, legiuitorul comunitar în art.1 al.1 din Decizia- cadru nr.584/JAI/13.06.2002 defineşte noţiunea de mandat european de arestare. Din punct de vedere practic, acesta nu este altceva decât un formular7, iar autoritatea judiciară emitentă nu trebuie decât să-l completeze şi să-l transmită autorităţilor de executare, pe una din căile admise de lege.