Marginalizarea minoritarului. Cultura sărăciei și istoria minorității rrome

Romii sau rromii (termenul din grecescul „rhomaios”, fiind denumiţi astfel locuitorii Imperiului Roman de Răsărit, iar după creştinare, până la prăbuşirea Imperiului, creştinii Bizanţului), alături de „sinti” (rromii din spaţiul germanic) şi „kale” (rromii din spaţiul hispanic, gitanii) sunt o comunitate etnică transfrontalieră, având limbă şi cultură comună. Mulţi dintre ei trăiesc în Balcani şi în Europe de Est, cel mai numeros grup fiind în România, dar sunt răspândiţi şi în ţările Europei de Vest, precum şi în Africa şi America.

Conform recensământului din ianuarie 1992 (Populaţie. Structură Demografică) în România trăiesc 409.723 romi, reprezentând 1.8% din populaţia României, situând această minoritate pe locul doi, după minoritatea maghiară, în ceea ce priveşte numărul de indivizi. Această cifră a fost contestată, fără a se putea aduce reproşuri tehnice recensământului, tocmai pentru faptul că problema se situa la nivelul fiecărui individ recenzat, care avea dreptul să îşi declare apartenenţa etnică. În aceste condiţii, mulţi romi s-au declarat români, maghiari, turci, etc., fapt ce a denaturat rezultatele. În acelaşi an (1992), sub auspiciile Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii, Elena Zamfir şi Cătălin Zamfir (1993) au organizat şi condus o cercetare la nivel naţional vizând comunităţile de romi, încercând să obţină cu această ocazie o cifră estimativă a acestei populaţii. S-a luat în considerare, pe lângă autoidentificare (declaraţia subiectului referitoare la propria apartenenţă etnică), şi posibilitatea heteroidentificării (procesul de identificare de către ceilalţi a apartenenţei etnice a respondentului), ajungându-se în final la o cifră estimativă de 1.010.000, ceea ce reprezenta 4,6% din populaţia României la acel moment. Şase ani mai târziu, o cercetare similară desfăşurată de către acelaşi institut ajunge, folosindu-se în parte de aceeaşi metodologie, la o cifră estimativă de 1.580.000, ceea ce reprezenta 6,6% din totalul populaţiei României (Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii 2001). Liderii romi avansează cifre mult mai mari, cuprinse între 2 şi 5 milioane, dar, în opinia cercetătorilor din acest domeniu, acestea par exagerate.

Situaţia romilor în România nu este dintre cele mai bune. În ciuda faptului că sunt a doua minoritate naţională, puţine se ştiu şi încă mai puţine se cunosc la nivel de masă despre cultura şi tradiţiile comunităţilor de romi care trăiesc pe aceste meleaguri de câteva sute de ani. Cu toate că nu există surse documentare sigure despre modul în care au ajuns în această parte a Europei, se poate deduce, după unul din documentele vremii - datat 1387, semnat de Mircea cel Bătrân - că romii au ajuns în Valahia cu cel puţin un secol înainte de acea dată. Un alt document, datat 1385, menţionează, sub forma unei note de recepţie, că “40 de familii de ţigani sclavi” au fost oferiţi ca dar (Hancock, 1999).

Problema sclaviei romilor pe teritoriul României şi Bulgariei este complexă şi nu este clarificată întru totul. Unii autori, Jirechek, Potra şi Chelcea (apud Hancock, 1999) au sugerat nu numai faptul că sclavia era o condiţie inerentă acestei populaţii (care avea un statut de paria în cadrul castei Sudra din India), dar şi că membrii ei au fost sclavi încă de când au fost aduşi în Europa de Sud-Est de către tătarii care i-au cucerit. Alţii susţin (Soulins şi Gheorghe apud Hancock, 1999) faptul că ei au fost obligaţi să se vândă ca sclavi pentru a-şi plăti datoriile. După cum menţionează N. Gheorghe (apud Hancock, 1999), primii romi care au ajuns în principatele române au fost liberi şi au găsit o nişă economică favorabilă meşteşugurilor pe care le aduseseră cu ei din India sau pe care le învăţaseră în periplul lor prin Imperiul Bizantin: prelucrarea metalelor, prelucrarea lemnului şi divertisment. Dar, datorită efectelor devastatoare ale cruciadelor ce avuseseră loc în secolele precedente, societatea valahă a acelor vremuri era înapoiată din punct de vedere tehnologic, fiind centrată aproape exclusiv pe agricultură. În momentul în care economia a început să se transforme şi să se îndrepte spre satisfacerea cerinţelor pieţei, ea a depins din ce în ce mai mult de aceste meşteşuguri.

Nicolae Gheorghe avansează ideea conform căreia sclavia a fost rezultatul creşterii măsurilor stringente luate de către proprietarii de pământuri, de curţile domneşti şi de mănăstiri pentru a preveni ca forţa de muncă, pe care o constituia populaţie roma, să părăsească principatele. Exodul acestei populaţii, în căutarea libertăţii, din principatele române s-a datorat nevoii de a scăpa de pretenţiile, mai apăsătoare ca niciodată, ale domnitorilor români (N. Gheorghe apud Hancock, 2000). Tratamentul aplicat romilor în perioada sclaviei era extrem de dur. Aveau mai puţine drepturi decât un iobag din naştere - latifundiarii putând să îi vândă şi să îi ofere ca dar (Kenrick, 1998). În codul civil era stipulat faptul că romii veniţi din afara graniţelor sunt proprietatea statului; în plus, fiecare copil rom născut între graniţele principatelor devenea implicit sclav (Liegeois, 1968). Codul lui Basil, Lupul Moldovei, datat 1654, conţine referinţe cu privire la tratamentele şi pedepsele la care erau supuşi sclavii.

În Evul Mediu, schimbările sociale survenite au influenţat tratamentul aplicat romilor şi celorlalte popoare din regiune. Legile votate în acea perioadă făceau sclavia şi mai neînduplecată; pedeapsa cu moartea fiind tot mai des întâlnită. Furtul era crunt pedepsit şi, conform unei legi din 1652, “un sclav care viola o femeie trebuia condamnat să fie ars de viu” (Crowe, 1995). Legislaţia era astfel concepută încât să prevină comerţul ilegal cu sclavi, cei de etnie roma fiind valoroşi datorită faptului că stăpâneau meşteşugul prelucrării lemnului (Crowe, 1991).

Până în sec. XVI, termenii de “rob” şi “ţigan” erau sinonimi cu “sclav”, deşi ultimul a fost la origine un etnonim neutru aplicat de europeni primilor indivizi de etnie roma.

La începutul secolului XIX s-a înregistrat o schimbare de atitudine. Noi idei se vehiculau în întreaga Europă. Printre acestea a fost şi cea care susţinea că sclavia este un act de barbarism şi că trebuia stopată. Pe la mijlocul secolului, în 1842, câţiva proprietari de sclavi din Moldova au dat un exemplu, eliberându-i pe aceştia (Helsinki Watch, 1991). Dar doar în 1864 a avut loc eliberarea complet legală, când domnitorul Ioan Cuza, conducătorul celor două principate unite (Moldova şi Ţara Românească), i-a eliberat pe romi, dându-le dreptul să locuiască în zonele în care lucraseră până atunci. Se estimează că la vremea respectivă existau aproximativ 600.000 de sclavi (Hancock, 2000).

O dată ce sclavia a fost abolită, mulţi romi au părăsit România pentru a se îndrepta spre vestul Europei sau spre America de Nord. Cei care au rămas şi-au dat seama curând că situaţia lor nu se îmbunătăţise în mod simţitor - fuseseră eliberaţi într-adevăr, dar nu li se dăduse nici o bucată de pământ. Lipsa resurselor precum şi a unei elite care să aducă în atenţia factorilor de putere şi a opiniei publice interesele acestei etnii s-a soldat cu neicluderea acestora în cadrul politicilor publice. Această situaţie, precum şi marginalizarea, excluderea şi izolarea comunităţilor la periferia localităţilor, au determinat creşterea decalajului socio-cultural, dar şi material, rezultând menţinerea condiţiei lor de sărăcie şi discriminare.

Primul război mondial şi tratatele de pace încheiate postbelic au dus la creşterea populaţiei minoritare din România cu peste 18%, fapt ce a necesitat adoptarea unei atitudini de respectare într-o oarecare măsură a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor de alte etnii. În 1933 a fost fondată Societatea Generală a Romilor, în Bucureşti, urmând ca în acelaşi an să ia naştere un ziar, Glasul Romilor, ce avea să apară timp de şase ani. Ulterior au apărut şi alte ziare, precum şi alte organizaţii. În 1934 s-a ţinut o conferinţă pentru a înfiinţa Uniunea Generală a Romilor din România. Până în 1939 aceasta a încercat să promoveze drepturi egale pentru romii de naţionalitate română, dar amploarea fascismului şi consecinţele războiului au pus capăt acestei lupte (Kenrick, 1998).

Cu toate acestea, situaţia economică a României de la acea dată nu era dintre cele mai bune, iar nevoii de a găsi un ţap ispăşitor i s-a răspuns repede – romii constituiau cel mai bun material pentru a putea construi o asemenea imagine. Politicile antiminoritare şi obiectivele clare de a româniza această populaţie nu au făcut decât să înrăutăţească din ce în ce mai mult situaţia acestei etnii.