Mărturia judiciară - problematica psihologică

Consideraţii introductive

Din perspectiva psihologiei judiciare, mărturia este rezultatul unui proces de observare şi memorare involuntară a unui fapt juridic urmat de reproducerea acestuia într-o formă orală sau scrisă, în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţelor de judecată.

Problematica psihologică a mărturiei judi¬ciare şi a martorului este deosebit de complexă şi că aceasta ridică impor¬tante dificultăţi în activitatea autorităţilor judiciare, abilitata prin lege să audieze martori.

Se poate afirma cu siguranţă faptul că nu poate exista mărturie fără martor şi nici martor fără evenimen¬tul judiciar obiectiv, intersubiectiv testabil, care constituie obiectul mărtu¬riei (onus probandi).

Dacă această indivizibilitate există „de facto", sub raport ştiinţific însă mărturia trebuie cercetată distinct de martor sub toate aspectele pe care le implică, implicit din perspectivă psihologică, aceasta fiind logica cercetării.

Astfel, Enrico Altavilla, în prestigioasa sa lucrare „Psichologia giu-diziaria", în capitolul consacrat martorului, insista asupra faptului că „fe¬nomenul psihologic al mărturiei are un dublu aspect, pe care nu trebuie să-1 neglijăm, subiectiv şi obiectiv: capacitatea psihologică a individului de a depune mărturie, proprietatea obiectului sau evenimentului de a forma obiectul mărturiei".

Există în această atenţionare şi o direcţionare a cercetării fenome¬nelor psihologice ce însoţesc formarea mărturiei judiciare cât şi depunerea mărturiei în faţa autorităţilor judiciare. Astfel, cu privire la mărturie şi la martor, trebuie avute în vedere:

a) testimoniabilitatea, adică acea trăsătură a evenimentului judiciar de a putea forma, din punct de vedere legal, obiect al probaţiunii, cunos¬când că anumite chestiuni sunt exceptate de la probaţiunea testimonială;

b) memorabilitatea, constând în capacitatea obiectului de a fi memo¬rat, pentru că sunt situaţii ce efectiv nu pot fi memorate pentru că nici nu pot fi percepute, ele situându-se sub pragurile perceptibilităţii umane;

c) fidelitatea care, în opoziţie cu memorabilitatea, constă în capaci¬tatea individului de a-şi aminti evenimentul judiciar şi a depune mărturie;

d) sinceritatea care constă în disponibilitatea subiectivă a martorului de a spune adevărul.

Numeroase opinii avertizează asupra, dificultăţilor legate de probaţiunea testimonială şi, în mod deosebit, asupra aspectelor de „infide¬litate" şi „nesinceritate" a mărturiilor, la care trebuie să vegheze justiţia.

„Într-un proces, probele sunt reprezentate în cea mai mare parte de depoziţiile martorilor. Aceste probe ridică un anumit număr de probleme, între care: erorile involuntare pe care martorii le comit în mod frecvent; reţinerile unor martori de a depune, de teama consecinţelor pe care le-ar putea suferi în urma declaraţiilor făcute; afacerile judiciare aranjate; siste¬mul justiţiei tranzacţionale (specific justiţiei penale americane); publicita¬tea audierii; instrucţiunile pe care avocaţii le dau martorilor pentru a de¬pune într-un anumit fel, .etc." .

În acelaşi sens, reputatul jurist Philippe Quare, avocat pe lângă Cur¬tea de Apel din Bruxelles, prezentând o sinteză a studiilor criminologilor Vidai şi Magnol asupra carenţelor de fidelitate ale mărturiilor judiciare enumera:

- „o mărturie integral fidelă este o excepţie";

- „un martor sincer se poate afla în eroare;

- „întinderea şi fidelitatea unei mărturii judiciare se diminuează proporţional cu vechimea faptelor destăinuite";

- „valoarea depoziţiilor nu este proporţională cu numărul martorilor, iar o minoritate poate avea dreptate împotriva unei puternice majorităţi";

- „un mare număr de anormali, necunoscuţi ca atare, sunt ascultaţi ca martori şi deformează adevărul ca urmare a tulburărilor şi handicapurilor personale" .

Pe aceeaşi linie de gândire se situează şi profesorul Aurel Ciopraga, când subliniază că „evaluarea probei testimoniale reclamă necesitatea re¬constituirii drumului pe care îl parcurge procesul-de formare al mărturiei - recepţia informaţiilor, stocarea memorială a acestora, comunicarea.

Informaţiilor sub forma reproducerii şi recunoaşterii - precum şi luarea în considerare a multitudinii de factori obiectivi şi subiectivi care într-o măsură sau alta au putut înrâuri asupra întinderii şi fidelităţii mărturiei" .

De asemenea, acelaşi autor, abordând de această dată problema psi¬hologiei martorului, consideră că... „critica ştiinţifică a mărturiei impune cunoaşterea celui de la care emană mărturia în lumina contradictorie a personalităţii: principialitatea, onestitatea corectitudinea, modestia şi ge¬nerozitatea în faţa necinstei, nesincerităţii, egoismului, laşităţii şi egocen¬trismului, iar pe de altă parte, cunoaşterea subiectului sub raportul condiţiilor fiziopsihice, a raporturilor acestuia cu ambianţa, adică cu pricina judiciară şi cu participanţii la proces .

In linii generale, aceasta este problematica psihologică a mărturiei judiciare şi a mărturiei pe care studiile de psihologie judiciară şi de crimi¬nologie le evidenţiază, oferind şi soluţii care să permită evaluarea legală şi temeinică a probelor testimoniale.

Deşi studiile de criminologie se limitează, însă, să constate fenome¬nele negative, legate de martorii şi mărturiile mincinoase care fac deservicii justiţiei, deci stabilesc un diagnostic, psihologia judiciară îndeplineşte funcţiuni operaţionale, în sensul că oferă metodele şi criteriile care permit justiţiei să depisteze mărturiile inutile (false, eronate, dar de bună credinţă) ca şi pe cele mincinoase care încalcă principiul bunei credinţe, al onestităţii, deci aduc deservicii justiţiei.

Problematica psihologică a mărturiei judiciare de bună credinţă

Aspectele evidenţiate de studiile criminologice pot însoţi orice mărturie judiciară de bună credinţă, adică acea mărturie care, depusă sub pres¬tare de jurământ, nu este mincinoasă, nu izvorăşte din reaua credinţă a martorului şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa legii penale. Cu toate acestea, şi acest gen de mărturii judiciare pot fi, tot atât de nocive ca şi mărturiile mincinoase, motiv pentru care analizarea lor intră în sfera de preocupare a cercetărilor de psihologie judiciară, având ca beneficiari practicienii din sfera sistemului judiciar (poliţişti, procurori, magistraţi, avocaţi şi, bineînţeles, cei ce se pregătesc pentru aceste profesiuni ce im¬plică exerciţiul cunoştinţelor de psihologie judiciară).

Cauzele mărturiilor judiciare bazate pe bună credinţă, dar false în conţinutul lor esenţial (adică cel care produce efecte juridice), nu sunt de natură criminologică, ci de natură fiziologică sau psihologică neintenţională. Aceasta presupune obligaţia magistratului de a stabili şi cerceta, în forme¬le prescrise de legea procesual penală, cauzele alterării mărturiilor judicia¬re (experimente, expertize, testări intersubiective, biodetecţie etc.).

„Erorile şi denaturările care apar în relatările subiecţilor - sau în depoziţiile martorilor, când este vorba de depoziţii în justiţie - pot să fie consecinţa fie a unei percepţii eronate ori lacunare, fie a unei atitudini care poate orienta atât percepţia cât si reproducerea într-o anumită direcţie, fie a unui interval mai lung de la percepţie la relatare, fie a unor întrebări sugestive, la care condiţii se mai pot adăuga şi altele (de exemplu, discuţiile dintre „martori") .