Mărturia Judiciara sub Aspectul Parcursului Eveniment Judiciar

INTRODUCERE

S-a apreciat că forţa probantă a mărturiei, veridicitatea declaraţiilor unui martor nu pot fi apreciate la reala lor valoare dacă cei care realizează şi conduc cercetările nu cunosc mecanismele psihologice care stau la baza mărturiei.

Din perspectiva psihologiei judiciare, mărturia este rezultatul unui proces de observare şi memorare involuntară a unui fapt juridic urmat de reproducerea acestuia într-o formă orală sau scrisă, în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţelor de judecată .

Mărturia este un proces de cunoaştere a realităţii obiective structurat pe patru faze, şi anume:

- recepţia (percepţia) informaţiilor;

- prelucrarea lor logică;

- memorarea;

- reproducerea /recunoaşterea /reactivarea.

Mărturia - proces sau act de cunoaştere a realităţii – depinde de capacitatea fiecărei persoane de a recepta faptele, de a le prelucra în funcţie de subiectivismul şi selectivitatea sa psihică, de a le memora, de capacitatea sa de a reţine şi memora doar acele elemente necesare şi importante, deci esenţialul şi, nu în ultimul rând, aptitudinea sa de a le reda.

Martorul vine în contact cu obiectele şi fenomenele lumii exterioare prin intermediul simţurilor sale, iar acestea acţionând asupra organelor de simţ dau naştere la procese psihice cunoscute sub numele de senzaţii şi percepţii.

I. Recepţia senzorială a evenimentului judiciar

Recepţia senzorială a unor evenimente este prima etapă a formării mărturiei, fiind un proces psihic de cunoaştere .

Noţiunea de percepţie este utilizată într-un sens mai larg, cuprinzând atât senzaţia cât şi percepţia propriu-zisă şi cu acest lato sensu este utilizată şi în psihologia mărturiei, desemnându-se, de fapt, primul moment al formării depoziţiilor martorilor.

Nu orice stimul va da naştere unor senzaţii, această capacitate fiind legată de pragurile senzaţiilor în care există o limită minimă şi una maximă a senzaţiilor, dar această delimitare va fi afectată de sensibilitatea fiecărei persoane.

Senzaţia este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însuşirilor izolate, ale obiectelor sau ale persoanelor, prin intermediul unuia dintre organele noastre de simţ .

Percepţia este consecinţa unei reflectări mai complexe care conduce la conştientizare, la identificarea obiectelor şi fenomenelor.

Apariţia senzaţiilor şi apoi a percepţiei este în funcţie de intensitatea stimulilor care acţionează asupra analizatorilor. Prin analizator se înţelege sistemul organismului uman alcătuit din organele de simţ, căile nervoase de transmitere şi centrii corespunzători de pe scoarţa cerebrală.

Aprecierea mărturiei se va face în funcţie de existenţa acestor senzaţii care pot fi: cutanate (tactile, termice, algice), olfactive şi gustative.

Senzaţiile tactile joacă un rol important, rezultat al stimulării receptorilor cutanaţi, fiind determinate de deformarea, de distorsiunea pielii ca efect al presiunii. La aprecierea mărturiei întemeiată pe senzaţiile tactile, interesează determinarea cât mai exactă a suprafeţei corpului care a venit în contact cu diferite obiecte, ştiindu-se că cele mai sensibile zone unde acuitatea tactilă este intensă sunt: vârful degetelor, suprafaţa limbii, buzele, cea mai scăzută acuitate fiind în cazul pielii de pe spate.

Persoanele lipsite de vedere sunt capabile să recunoască, să descrie însuşiri dintre cele mai variate ale obiectelor datorită dezvoltării altor simţuri în locul celui pierdut.

Persoanele normale, dar care desfăşoară o anumită activitate pot avea anumite simţuri mai dezvoltate decât altele datorită dezvoltării altor simţuri în locul celui pierdut, datorită mediului în care lucrează: morari, şlefuitori etc.

Totodată, percepţia tactilă poate fi falsă datorându-se limitelor obiective ale acestui receptor, dar şi unor cauze de ordin subiectiv – iluzia.

Iluzia reprezintă o percepţie eronată a unui obiect sau fenomen ce determină o imagine deformată, denaturată, dar nu integral falsă a realităţii, care se datoreşte suprapunerii peste un sistem consolidat de legături noi care au elemente comune cu primul .

Un alt rol îl joacă senzaţiile termice care însumează atât senzaţii de cald, cât şi de rece. Această categorie de senzaţii poate interveni în formarea mărturiei în cazul infracţiunilor săvârşite şi însoţite de stimuli adecvaţi – stimuli termici. Martorul este chemat să facă aprecieri privind temperatura obiectelor cu care a venit în contact, iar când stimularea termică se produce la distanţă, atunci poate face aprecieri privind aerul ambiant, intensitatea sursei de căldură sau de frig.

A treia categorie de senzaţii, senzaţii primitive, sunt cele algice sau de durere, fiind consecinţa vătămării ţesuturilor organismului, a receptorilor algici.

În cazul în care senzaţiile algice sunt rezultatul unor loviri, vătămări aplicate cu intenţie, cel care le-a suferit încetează a mai avea capacitate de martor şi se poate considera victimă a infracţiunii, fiind ascultată ca parte vătămată. Dacă persoana nu doreşte o altă calitate, ar putea fi ascultată ca martor, dacă potrivit legii procesuale penale româneşti nu se constituie ca parte civilă sau parte vătămată.

Mărturia obţinută în urma senzaţiilor produse de diferite obiecte şi fenomene asupra simţurilor umane va fi supusă unor cercetări riguroase de către organul judiciar, deoarece modul de a simţi, pipăi, a rezista la diferenţe de temperatură, precum şi la durere, diferă de la organism la organism.

Senzaţiile osmice constituie rezultatul stimulării receptorilor olfactivi situaţi în partea superioară a cavităţii nazale de către substanţe aflate în stare gazoasă sau sub formă de vapori .

Aceşti stimuli care pot da naştere la senzaţiile olfactive pot fi utili în descoperirea infracţiunilor de incendiu, unde analizorul osmic ar putea deosebi mirosul caracteristic al incendiului propriu-zis şi al substanţei inflamabile folosite, mirosul particular al unor substanţe toxice, stupefiante sau alte mirosuri care însoţesc explozia, natura mirosurilor unor medii profesionale (în industria chimică şi farmaceutică).

Informaţiile dobândite prin senzaţiile osmice sunt informe, impalpabile, inconstante, iar mărturia întemeiată exclusiv pe senzaţiile olfactive nu poate oferi decât date despre natura obiectului, dar nu oferă posibilitatea localizării în spaţiu a stimulilor şi nici identificarea persoanelor şi obiectelor.

La aprecierea unei mărturii bazată pe senzaţii olfactive se va lua în considerare fenomenul de adaptare olfactivă. Dacă la primul contact cu un anumit miros acesta poate produce o anumită reacţie, după un timp, senzaţia nu mai este simţită cu aceeaşi acuitate, datorită acomodării.

Organul judiciar va putea verifica, întrebând martorul despre durata de timp petrecută în mediul odorant respectiv, ştiindu-se faptul că pentru revenirea şi restabilirea senzaţiei olfactive este necesar un repaus de 1-3 minute.

Senzaţiile gustative constituie o altă sursă a mărturiei, fiind produse de însuşirile chimice ale substanţelor dizolvate în salivă sau soluţii apoase care stimulează receptorii gustativi de pe papilele linguale .

Capacitatea omului de a percepe asemenea senzaţii se reduce la un număr de patru, şi anume: dulce, amar, acru, sărat.

Utilitatea acestor senzaţii se găseşte în posibilitatea identificării cazurilor de otrăvire sau de intoxicaţie alimentară intenţionată sau din culpă.

Avantajele oferite de aceste senzaţii sunt minime datorită relativităţii mijloacelor obiective de control a sensibilităţii gustative, dar şi naturii umane, lor adăugându-li-se şi o serie de factori de distorsiune determinată de legităţile generale ale senzorialităţii, dintre care:

a) modul de organizare a informaţiilor la nivelul cortexului, care se constituie în structuri şi configuraţii permiţând martorului să perceapă întregul înaintea părţilor componente.

b) constanta percepţiei, fenomen care determină o anumită „corectare” a imaginii percepute;

c) fenomenul de iluzie, care conduce la percepţii eronate, prin deformarea subiectivă a realităţii. (Ex: o persoană poate fi apreciată mai scundă sau mai înaltă după cum s-a aflat într-un grup de indivizi mai scunzi sau mai înalţi);

d) fenomenul de experienţă, pregătire la recepţionarea unor stimuli, filtrându-i pe alţii;

e) efectul „halo”, fenomen care ne determină să extindem, necritic, un detaliu asupra întregului.