Măsuri de Profilaxie în Cazul Minorilor Infractori

CAPITOLUL I

Copilul şi drepturile sale

“[ ] din cauza lipsei sale de maturitate fizică şi intelectuală,

copilul are nevoie de protecţie şi de îngrijire speciale, şi, în

mod deosebit, de o protecţie juridică adecvată, înainte şi du-

pă naştere.”

(Convenţia cu privire la Drepturile Copilului, Preambul)

Interesul pentru drepturile copilului a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când a luat naştere prima mişcare preocupată de aspecte referitoare la dezvoltarea copilului, care pleda pentru protecţia copilului împotriva exploatării, neglijenţei şi violenţei.

După Primul Război Mondial, ideea drepturilor copilului a captat pentru prima dată atenţia lumii. În 1924, Liga Naţiunilor a adoptat Declaraţia de la Geneva. În 1959, Organizaţia Naţiunilor Unite, prin cele 82 de state membre, a adoptat Declaraţia Drepturilor Copilului, care cuprindea 10 puncte.

Spre sfârşitul anilor ’60 s-a pus accentul pe ideea drepturilor de participare ale copilului. Astfel, s-a susţinut că şi copiii au competenţe necesare pentru a lua decizii în privinţa problemelor importante din viaţa lor şi că ar trebui lăsaţi să participle la luarea unor decizii.

Următorul pas îl reprezintă adoptarea, la 20.11.1989, a Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului. Aceasta a intrat în vigoare în septembrie 1991 şi a fost ratificată de majoritatea ţărilor din lume. România a ratificat Convenţia prin legea 18/1990 şi s-a inspirat din aceasta pentru elaborarea legii 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Prin adoptarea Legii 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, legiuitorul român a consacrat ocrotirea părintească ca un mijloc de realizare a interesului copilului. Chiar dacă principiul exercitării ocrotirii părinteşti în interesul minorului reprezenta şi în vechea reglementare un fundament al instituţiei, legislaţia internă nu consacra expres drepturile copilului.

Astfel, fundamentul Legii 272/2004 îl reprezintă faptul că părinţii sunt primii responsabili pentru creşterea, îngrijirea şi dezvoltarea copilului. În îndeplinirea responsabilităţilor care le revin, părinţii sunt îndreptăţiţi să primească spijinul de care au nevoie din partea comunităţii şi a autorităţilor locale. Foarte important este că legea îi conferă copilului dreptul de a depune singur plângere în cazul în care consideră că drepturile sale au fost încălcate

Legea cuprinde o enumerare şi enunţare a drepturilor copilului aşa cum au fost prevăzute în Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului:

-drepturile copilului şi libertăţile civile

-protecţia specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţiilor săi

-protecţia copiilor refugiaţi şi în caz de conflict armat

-protecţia copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal

-protecţia copilului împotriva exploatării

-instituţiile şi serviciile cu atribuţii în protecţia copilului.

O atenţie deosebită legea 242/2004 o acordă copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal. Astfel, in art. 80-84, actul normativ se concentrează a reglementa măsurile care se vor aplica acestor categorii de minori. În această direcţie legea arată că se va dispune faţă de minorul care a săvârşit o faptă penală, dar nu răspunde penal fie măsura plasamentului, fie supravegherea specializată. Dacă fapta prezintă un grad de pericol mult mai ridicat, iar minorul continuă săvârşirea acestor fapte, instanţa poate dispune şi alte măsuri (art. 82, legea 242/2004).

Tot în materia delincvenţei juvenile, respectiv cu privire la minorii care săvârşesc fapte penale, a fost adoptată şi Hotărârea de Guvern nr.1439/2004 privind serviciile specializate destinate copilului care se regăseşte în categoria mai sus menţionată.

CAPITOLUL II

Delincvenţa juvenilă

2.1 Consideraţii generale privind fenomenul

delincvenţei juvenile

Sintagma de delincvenţă juvenilă este utilizată în literatura criminologică în diverse accepţiuni. Astfel, unii autori americani cuprind în noţiune şi contravenţiile, precum şi abaterile civile, disciplinare şi orice alte fapte banale de încălcare a regulilor morale şi de politeţe, pe când alţi autori de specialitate, îndeosebi cei din Europa, consideră că în sfera delincvenţei juvenile intră numai faptele penale.

Stabilirea unei definiţii comune cu privire la delincvenţa juvenilă, care să se aplice tuturor statelor a atras şi atenţia primului Congres al Naţiunilor Unite privind combaterea crimei si tratamentul delincvenţilor, de la Geneva, în anul 1955. Chestiunea a fost reluată şi în cadrul celui de-al doilea Congres, şi chiar dacă s-a stabilit că delincvenţa juvenilă se va raporta numai la faptele prevăzute de legile penale, discuţiile au continuat şi în cel de-al şaselea Congres, din anul 1980, când noţiunea de delincvent juvenil a fost considerată ca produs al unei categorii al sistemului penal, care nu corespunde naturii sau stilului de viaţă al individului