Medicină legală - reacția vitală

CAPITOLUL I

CONSIDERATII INTRODUCTIVE

1.1. ASPECTE GENERALE CU PRIVIRE LA REACŢIA VITALĂ

Problema reacţiei vitale este aproape atât de veche ca şi medicina legală.Problema a constituit o preocupare permanentă a medicinei legale si o găsim tratată in majoritatea lucrărilor de specialitate.Până aproximativ in anul 1930 ,problema reacţiilor vitale era rezolvată pe cale macroscopică , studiindu-se echimoza , infiltraţia hepatică,coagularea, tumefacţia edematoasă.Primul autor care a recurs la studiul macroscopic ca metodă de cercetare a reacţiei vitale a fost Walcher , arătând ca necroza si inflamaţia sunt principalele componente ale reacţiei vitale locale.

Majoritatea cercetărilor ulterioare s-au orientat in special asupra aspectelor anatomice si histologice ,incepând o perioadă de studii sistematice pe organe si ţesuturi a reacţiilor vitale , cercetări care au realizat progrese însemnate in această problemă.Totusi , nici cercetările histologice nu au reuşit să depăşească limita comună pe care o au toate metodele de studiu , atunci când este vorba de a diferenţia leziunile din imediata apropiere a morţii (agonale , din timpul aşa numitei vieţi intermediare.

In ultimii ani , o serie de cercetători (Berg , Laves) au intreprins studii sistematice asupra modificărilor umorale specifice anumitor cauze de moarte si care decedate la cadavru , pot constitui criterii importante de apreciere a leziunilor vitale.Pe de altă parte , Raekallio si alţii , considerând că in ceea ce priveşte reacţia vitală , histologia nu oferă criterii suficiente de diagnostic diferenţial intre leziunile vitale si cele postmortale , au recurs la metode de histochimie si histoenzimologie.Fără indoială că , in viitor , studiile biochimice si histochimice vor deveni izvorul cercetărilor medico-judiciare asupra tanatogenezei si a reacţiei vitale , constituind baza medicinei legale moderne.Necesitatea diferenţierii leziunilor produse in timpul vieţii de cele produse dupa moarte , reiese din activitatea practică a expertizei , care a aratat marea frecvenţă cu care se intâlnesc la autopsie leziuni produse dupa moarte.O interpretare greşită a acestora poate avea drept consecinţă grave erori judiciare.

Primul cercetător roman care a intreprins un studiu ştiinţific al reacţiei vitale a fost profesorul M. Kernbach si colaboratorii.In lucrările sale , el a studiat caracterele morfologice macroscopice si microscopice ale reacţiei vitale a tesuturilor traumatizate.El a descris tabloul histologic denumit „semnul fibrei elastice” , observând alterările si distrugerile pe care le suferă ţesutul elastic in cazul leziunilor vitale , aspecte care lipsesc in leziunile produse dupa moarte

Studiind fibrina la nivelul infiltratului hemoragic postraumatic , autorul a descoperit utilizând metoda Weigert pentru fibrina si metode Weigert pentru ţesutul elastic ,in zona hemoragică , numeroase fibre rupte si ondulate identice cu fibrele elastice normale ale ţesutului netraumatizat vecin hematomului , care fuseseră rupte si antrenate in masa hematomului de fluxul hemoragic.Amestecul de fibre conjunctive si elastice rupte , in masa hemoragica din ţesuturile traumatizate vital a fost verificat apoi de numeroşi alţi cercetători si a ramas ca un test valoros de reacţie vitală, citat in multe tratate de specialitate.Având avantajul de a permite un diagnostic de reacţie vitală , chiar dacă rănile au produs moartea imediat , această metodă este totuşi aplicabilă mai ales in leziunile ce sunt urmarea unui traumatism de o anumită violenţă.