Mediul de Afaceri sub Influența Paradisurilor Fiscale

1. Introducere

Creşterea mobilităţii capitalului a determinat diminuarea cotelor de impozitare în cazul acestuia, fapt care a necesitat majorarea cotelor în cazul impozitului pe venit. În plus, din punct de vedere al concurenţei fiscale între ţări este dovedit că factorii de decizie acţionează cu o rapiditate crescută funcţie de intensificarea mobilităţii capitalului, ca urmare a existenţei unor elemente considerate dăunătoare pentru un sistem fiscal, cum ar fi: cotele ridicate de impozitare, acordarea unor facilităţi fiscale pentru contribuabilii străini (ring-fencing), neadoptarea regulilor pentru acceptarea preţurilor de transfer.

Pentru diminuarea acestor practici dăunătoare mediului de afaceri pe ansamblu, OECD a sporit numărul şi calitatea metodelor de colectare a informaţiilor de la contribuabili prin utilizarea unui număr de identificare fiscală (TIN), fapt care va contribui şi la creşterea conformărilor fiscale în cazul fluxurilor transfrontaliere.

Paradisul fiscal („tax heaven” – în engleză) desemnează acele unităţi administrativ-teritoriale ce asigură condiţii deosebit de favorabile pentru dezvoltarea capitalului şi funcţionarea companiilor offshore. Astfel, în aceste ţări se manifestă cu pregnanţă legislaţii liberale cu un regim de impunere fiscală foarte indulgent. Ca urmare a existenţei acestor zone fiscale cu regimuri concesive, a apărut o întreagă practică de evitare a impunerilor fiscale şi de eludare a controlului fiscal.

Constituirea de firme offshore în ţări considerate paradisuri fiscale reprezintă o modalitate mai elevată şi mai recentă de evaziune fiscală. Acestea reprezintă firme constituite în ţări paradis fiscal şi care nu au voie să efectueze tranzacţii decât cu străinătatea, deci nu pot să intre în contact cu agenţii economici autohtoni. Principala caracteristică a paradisurilor fiscale o constituie neplata vreunui impozit către autorităţile locale (în afara taxelor de autorizare) ori plata unor impozite extrem de reduse. Această caracteristică este tentantă pentru agenţii economici din diferite ţări cu o fiscalitate ridicată, printre care România ocupă un loc de frunte.

În cazul companiilor occidentale, entităţile offshore create de acestea (corporaţii, bănci, societăţi de asigurări etc.) au un singur scop, care constituie obiectivul principal al managementului oricărei societăţi comerciale: maximizarea profitului prin orice mijloace legale, în speţă prin diminuarea obligaţiilor fiscale în favoarea profitului, profitului reinvestit sau creşterilor de capital. Asemenea "artificii" fiscale pot apărea ca lipsite de etică, în special celor care cred că singurul motiv serios pentru care poate exista o firmă este vărsarea unor impozite cât mai consistente la bugetul de stat. Dar nu e mai puţin adevărat că orice întreprinzător îşi poate dirija afacerile liber, din orice ţară doreşte, cu condiţia să respecte legile, atât în ţara în care îşi derulează afacerile, cât şi în aceea în care este rezident. Dacă autorităţile fiscale consideră că o anumită firmă, acţionând în limitele legii, prejudiciază bugetul, singura lor alternativă este să ceară modificarea corespunzătoare a legilor care permit asemenea acţiuni.

Existenţa paradisurilor fiscale pune presiune asupra cotelor de impozitare, chiar dacă au fost întreprinse multe acţiuni pe linia combaterii acestora (Codul de conduită). Deoarece reducerea cotelor nu poate continua la nesfârşit, extinderea ariei de impunere este o soluţie, dar nici aceasta nu va putea continua la infinit. Prin urmare, Uniunea Europeană a cerut paradisurile fiscale să renunţe la facilităţile pentru străini, dar trei ţări europene au refuzat

Statul american a fost şi mai dur în această privinţă. Astfel autorităţile americane au emis o lege prin care agenţii economici care desfăşoară activităţi offshore nu pot participa la licitaţii pentru obţinerea unor contracte în care obiectivele de îndeplinit vor aparţine statului. Altfel spus li s-a îngrădit accesul. Reacţia acestora nu a întârziat să apară, ei considerând această practică ca fiind neconcurenţială. Autorităţile americane au replicat însă: „Nu putem fi de acord să atribuim contracte pentru obiective publice unor firme care prin desfăşurarea de activităţi offshore încearcă să nu plătească impozite către statul american”. Cu alte cuvinte vrei să profiţi de ofertele pe care statul le face, să câştigi bani de pe urma lui, dar când vine vorba să-ţi plăteşti dările către el nu mai eşti de acord.

2. Paradisurile fiscale. Condiţii, tipuri, motivaţii.

Paradisurile fiscale se pot împărţi în principale (cele 6 tipuri de facilităţi fiscale) şi secundare, astfel :

a) Principale:

1) Ţări care nu aplică nici un fel de impunere asupra veniturilor şi creşterilor de capital (numite "zero havens") pentru persoane fizice: Bahamas, Bahrein, Bermude, Insulele Cayman, Nauru, Saint-Vincent, Turks şi Caicos, Vanuatu şi Principatul Monaco.

2) Ţări în care impozitul pe venit sau beneficiu este stabilit pe o bază teritorială: Costa Rica, teritoriul Hong Kong, Liberia, Malaiezia, Panama, Filipine, Venezuela, Marea Britanie (pentru societăţile nerezidente). În aceste ţări, contribuabilii beneficiază de o exonerare a beneficiilor, obţinute prin operaţiuni realizate în afara teritoriului.

3) Ţări în care cotele de impunere sunt puţin ridicate: Liechtenstein, Elveţia, Insulele Virgine britanice, Antilele Olandeze, Jersey , Guernesey , Man, Irlanda. Cotele au un nivel scăzut, întrucât sunt astfel stabilite de state sau ca urmarea aplicării unor reduceri de cote, datorate acordurilor fiscale privind dubla impunere.

4) Ţări care oferă avantaje specifice societăţilor tip holding sau societăţilor offshore: Luxemburg, Singapore.

5) Ţări care oferă exonerări fiscale ramurilor industriale create în vederea dezvoltării exporturilor: Irlanda pentru societăţile create înainte de 1 ianuarie 1981.

6) Ţări care oferă alte avantaje specifice anumitor societăţi: Antigua, Anguilla, Grenada, Jamaica, Barbados.

b) Secundare, în care nivelul de impunere a anumitor forme de venit este ridicat,

dar în care există dispoziţii legale cu caracter particular, care pot fi utilizate într-o

operaţiune de tax planning de către investitori.