Mijloacele de Probă

INTRODUCERE

Izvoarele cele mai vechi, care amintesc despre mijloacele de probă, datează cu mult timp înaintea erai noastre. Ca de exemplu, în legea asiriană existau două sisteme de probă: probele materiale şi probele legale.

Cele mai bine păstrate probe sunt însă datele ce provin din dreptul roman. În procedura in judicio adică înaintea judecătorului, s-a fixat principiul potrivit căruia cine face o afirmaţie în faţa instanţei de judecată trebuie să o şi dovedească, la rândul său pârâtul trebuie să-şi susţină cu probe apărările faţă de pretenţiile reclamantului, cât şi excepţiile ridicate. Probele cunoscute în această perioadă erau actele, prezumţiile şi martorii, însă nu existau reguli bine stabilite cu privire la mijloacele de probă şi probele nu aveau o formă bine conturată.

Probele au o deosebită importanţă şi hotărâtoare în procesul civil dar şi in viaţa juridică. Fără existenţa probelor un proces civil nu s-ar putea desfăşura, stabilirea faptelor deduse judecăţii şi ajută la determinarea cât mai exactă a conformităţii între cele susţinute de către părţi şi realitate fiind imposibile, dacă nu ar fi înfăptuite probele. Proba ajută la stabilirea şi determinarea existenţei sau inexistenţei unui raport juridic, cât şi mijlocul procesual prin intermediul căruia se poate stabili raportul de dovedit. Pentru procedură o deosebită importanţă o are sensul de mijloc de probă al noţiunii, ca instrument prin care se poate dovedi raportul juridic dedus judecăţii.

Scopul pentru care probele se administrează este acela de a determina convingerea judecătorului asupra realităţii celor susţinute de către cel care a constituit cererea.

Obiectul probei este reprezentat de actele şi faptele juridice care au modificat, născut sau stins raportul juridic dedus judecăţii. Sunt asemenea: actul juridic, plata nedatorată, executarea necorespunzătoare a unei obligaţii contractuale, remiterea de datorie, fapta ilicită, confuziunea etc.

Dacă reclamantul a reuşit să dovedească cele afirmate, rolul probei îi revine pârâtului, pentru a dovedi ceea ce el afirmă la rândul său în replică.

Sarcina probei este inversată prin intermediul prezumţiilor legale, astfel beneficiarul prezumţiei trebuie să demonstreze faptul vecin şi conex cu cel care trebuie demonstrat, din aceasta, coroborat cu dispoziţia legală reieşind dovada faptului de demonstrat. În consecinţă, partea care este interesată această situaţie trebuie să facă dovada contrarie.

Această situaţie nu se aplică prezumţiilor legale irefragabile şi nici prezumţiilor simple lăsate de lege la latitudinea judecătorului, care nu pot fi combătute cu nici un mijloc de probă.

Probele vor trebui cerute prin cererea de chemare în judecată, prin întâmpinare, cererea reconvenţională cel mai târziu la prima zi de înfăţişare şi trebuie să fie susţinute oral în faţa instanţei. Dacă aceste prevederi nu sunt respectate, sancţiunea care intervine în această situaţie este decăderea din dreptul de a mai propune dovezi. Aprecierea probelor administrate revine judecătorului, cu excepţiile pe care le implică, în fiecare caz în parte, mijloacele specifice de dovadă. Administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată învestită cu soluţionarea cererii şi înainte de începerea dezbaterilor pe fondul cauzei. Instanţa este cea care se pronunţă asupra admiterii probelor, privind admiterea sau respingerea dovezilor cerute de părţi. Instanţa nu va reveni asupra dovezilor încuviinţate, decât în situaţia în care în care se ajunge la modificarea cererii sau pe parcurs dovada devine inutilă sau în cazul în care conţinutul cererii fiind deja dovedit cu alte mijloace de probă.

Prin mijlocirea probelor, se stabileşte în faţa instanţelor de judecată de către părţi faptele din care izvorăsc drepturile ce le sunt contestate din realitatea cărora judecătorii deduc existenţa drepturilor în litigiu. Probele sunt astfel mijloacele prin intermediul cărora se asigură realizarea drepturilor împotriva celor care le nesocotesc. Probele dau viaţă drepturilor, când acestea nu sunt respectate, căci fără probe drepturile contestate ar fi simple posibilităţi teoretice lipsite de eficacitate. Probaţiunea reprezintă cea mai importantă parte din procesul civil precum si din procesul penal, parte fără de care instanţele judecătoreşti nu şi-ar putea îndeplini misiunea ce le revine.

CAPITOLUL 1

CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA PROBELOR

1.1. Definiţia probei şi terminologia

Prin probă se înţelege mijlocul juridic prin intermediul căruia se stabileşte existenţa unui fapt sau act juridic şi, prin acesta, dreptul subiectiv civil şi a obligaţiei civile.

În doctrină, termenul “probă” este sinonim cu acela de dovadă. În literatura de specialitate şi practica judiciară, se dau mai multe înţelesuri noţiunii de probă cum ar fi:

Într-un prim sens prin noţiunea de probă s-ar înţelege aceea acţiune de stabilire a existenţei sau inexistenţei unui fapt, adică aceea modalitate de a prezenta în justiţie mijloacele de convingere prin care se stabileşte dacă acel fapt există. În acest sens se referă şi art. 1169 din Codul Civil “ cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”.