Minoritatea făptuitorului - Cauză de neimputabilitate

I. Considerații generale privind răspunderea penală a minorilor

Pe parcursul existenței sale, persoana fizică nu urmează o traiectorie caracterizată prin predictibilitate, ci urmează o linie de dezvoltare inițial ascendentă, ulterior descendentă și parcurge etape distincte cu particularități biopshihofizice proprii. Copilăria, adolescența, maturitatea și bătrânețea sunt etape ale vieții care se caracterizează prin evidente transformări fizice și psihice ale personalității fiecărui om.

Modul de organizare a societății, raporturile dintre membrii acesteia, cadrul familial, sărăcia, inegalitatea socială, ereditatea reprezintă factori care la un moment dat ne influențează conduita. Cei mai afectați de schimbările sociale sunt copiii și adolescenții, care nu au posibilitatea de a înțelege aceste schimbări, carențele din societate reflectându-se indiscutabil asupra comportamentului minorului, având consecințe negative asupra personalității în formare a copilului sau a adolescentului.

Deși nu atinge nivelul și formele grave ale acestui fenomen din alte state piloni ai societății internaționale, delicvența juvenilă se manifestă si în țara noastră, constituind un motiv de îngrijorare pentru întreaga noastră societate. În România, există copii și adolescenți care participă destul de activ la săvârșirea unor fapte penale. Din numărul total de învinuiri aduse copiilor, furtul reprezintă aproape 80%, tâlhăria 12%, vătămarea corporală 3,59%, iar prostituția 0,6%, potrivit unui studiu realizat de Institutul de Sociologie în martie 2010. Datele prezentate în studiu sunt confirmate și de informațiile Administrației Naționale a Penitenciarilor, care identifică furtul, tâlhăria, omorul, și violul drept principalele infracțiuni săvârșite de minorii care ispășesc pedepse privatoare de libertate. Potrivit studiului ”Copiii noștri, copiii de lângă noi”, realizat în martie 2010, infracționalitatea juvenilă este din nou în creștere începând cu 2004. Doar în anul 2004 a fost înregistrată o creștere a delicvenței juvenile cu 7,6% față de anul precedent și a ajuns la 8,2% în anul 2005, așa cum arată datele Institutului Național de Statistică. Infracțiunile comise de către minori au crescut ca incidență și au cunoscut o diversificare din punct de vedere al formei, apărând astfel noi tipuri de infracțiuni, precum cele de natură electronică.

Legislația actuală din România acordă o atenție deosebită protecției minorului, asigurând o reglementare mai ales în domeniul ocrotirii părintești și al adopției. Interesul minorului este avut în vedere de dispozițiile Legii nr.272/2004 (actualizată la data de 21 mai 2015) privind protecția și promovarea drepturilor copilului. O altă reglementare care are în vedere interesul minorului în materia adopției este Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopției.

Prin Legea nr.18/1990, România a ratificat Convenția Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, care a dobândit astfel forță juridică în dreptul intern și Legea nr.203/2000 pentru ratificarea Convenției Organizației Internaționale a Muncii nr.182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor și acțiunea imediată în vederea eliminării lor, ambele legi reprezentând etape ale procesului de ocrotire a minorilor.

II. Limitele răspunderii penale a minorilor

Majoritatea legislațiilor penale, luând în considerare caracterul progresiv al dezvoltării psihice a minorilor, a divizat minoritatea în trei perioade, fiecare corespunzând unui anumit stadiu de dezvoltare biopsihofizică: perioada neresponsabilității absolute și necondiționate, perioada responsabilității îndoelnice sau relative, în care existența răspunderii penale este condiționată de constatarea discernământului și perioada responsabilității certe dar atenuate .

În acest sens, art.113 din Noul Cod penal, împarte minorii, din punct de vedere al răspunderii penale, în două categorii, și anume: minorii care nu răspund penal și minorii care răspund penal.

În primul rând, din această categorie fac parte, potrivit art.113 alin.1 din Noul Cod Penal, minorii care nu împlinit vârsta de 14 ani în favoarea acestora reținându-se o prezumție legală absolută de incapacitate penală care nu poate fi înlăturată prin niciun fel de probă.

În al doilea rând, din această categorie fac parte, potrivit art.113 alin.2 din Noul Cod penal, minorii care au vârsta între 14-16 ani numai dacă se dovedește că nu au săvârșit fapta cu discernământ. Față de această categorie de minori se reține o prezumție legală relativă de incapacitate penală având în vedere că aceasta poate fi înlăturată prin probe care ar stabili că minorul a acționat în momentul săvârșirii faptei cu discernamânt.

Minorilor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală și nu răspund penal, nu li se pot aplica sancțiuni penale. Totuși, față de această categorie de minori, potrivit unor dispoziții legale speciale, se pot lua anumite măsuri de ocrotire. Potrivit art.113 alin.3 din Noul Cod penal, minorii care au împlinit vârsta de 16 ani răspund penal, existând astfel o prezumție legală absolută de capacitate penală potrivit căreia acestor minori, dacă sunt vinovați, li se pot aplica sancțiunile penale. Însă, această prezumție legală nu exclude posibilitatea ca minorii infractori, la fel ca și cei majori, să aibă dreptul de a proba, în momentul săvârșirii faptei, că s-au aflat într-o stare care, potrivit legii, le poate determina absolvirea de răspundere penală (de exemplu, art.28 din Noul Cod penal care se referă la iresponsabilitatea, sau art.29 care se referă la intoxicație).

De asemenea, minorii care în momentul săvârșirii faptei aveau vârste cuprinse între 14-16 ani și dacă se dovedește că au săvârșit fapta cu discernământ, vor răspunde penal (art.113 alin.2 din Noul Cod penal).

Răspunderea penală a minorului se determină în raport cu vârsta acestuia la data săvârșirii faptei prevăzute de legea penală.