Mircea Djuvara

Mircea T. Djuvara s-a nascut in Bucuresti la 18 ( 30 ) mai 1886, avand o origine – pe linia tatalui – aromana; din ascendenta n-au lipsit nici patriotismul, nici cultura juridica.

Intaiul in intreg invatamantul general pe care l-a urmat, Mircea Djuvara nu s-a multumit cu cele invatate pe bancile scolii; el trimitea rezolvari si probleme ,,Revistei copiilor”, era premiant la concursurile ,, Tinerimii romane”, improviza un laborator de chimie acasa, patrundea fraudulos intr-o sala de disectie, isi organiza statal prietenii nu cu un scop politic , ci pentru a experimenta, cum marturisea mai tarziu ,, jocul organizatiunii sociale” activitate care a fost la un pas de eliminarea sa din gimnaziu.

A urmat, tot la Bucuresti, cursurile facultatilor de Drept si de Litere si Filozofie, obtinand licenta ambelor facultati in 1909 cu bile albe, ultima acordandu-I si mentinerea ,, magna cum laude”. Iar dupa satisfacerea serviciului militar a urmat cursuri variate in Franta si Germania, obtinand doctoratul in drept la Paris in 1913.

Cariera universitara a inceput-o in 1920, fiind numit conferentiar, grad in care a tinut cursuri de licenta si la doctorat, atat de drept constitutional cat si de filozofia dreptului schimbandu-si annual tematica; devenit profesor –agregat in 1931, titular in 1932 – detine catedra de Teorie generala a Dreptului cu aplicatie la Dreptul Public.

A fost profesor la Academia de Drept international de la Haga si a tinut prelegeri in specialitate la Roma, Paris, Berlin,Viena si Marburg. A figurat ca membru activ al unor importante institutii: Asociatia pentru Studiul si Reforma Sociala, Societatea de studii Filozofice etc. a participat si la viata politica a Romaniei, in cadrul Partidului National Liberal. Pe plan intern a fost deputat, vicepresedinte a Camerei si ministru al Justitiei. Pe plan extern a activat in calitate de consilier juridic pe langa delegatia permanenta a Romaniei la Conferinta de Pace de la Paris. A pledat calduros si competent cauza Romaniei in timpul Conferintei de Pace din 1919 si prin volumul La guere roumanie/ 1916-1918.

Unirea fiind realizata, Mircea Djuvara atrage atentia asupra seriozitatii impuse de acest moment,, Traim in clipa de fata, in tara noastra, numai asa de mari ca s-ar parea ca nu putem in nici un fel sa ne inaltam pana la insemnatatea lor”.

Dictaturile care au urmat abrogarii Constitutiei din 1923 au fost pentru Mircea Djuvara, o piatra de incercare a caracterului sau. Ele l-au determinat sa-si restranga activitatea publica nu insa si sa renunte la linia sa, sustinuta cu subtilitate pana si prin prelegerile tinute in Germania nazista. Suveranitatea romaneasca a aparat-o impotriva aceluiasi nazism, din chiar titlul uneia din lucrarile sale mai importante din aceea vreme: Natiunea romana ca principiu al dreptului nostru.

Cei ce l-au cunoscut – colegi de cercetare sau de barou, organizatori sau auditori ai ciclurilor de conferinte in care isi aducea contributia, studenti- I-au subliniat vocatia de cercetator si de profesor, cultura si inteligenta, eleganta oratorica, urbanitatea si curtoazia in dispute, simtul de dreptate, caracterul si puterea de munca, modestia, farmecul, finul umor, calitatile de inima.

Mircea Djuvara s-a stins la 7 noiembrie 1944. In necrologul sau rostit la Academie de presedintele acesteia, Dimitrie Gusti, s-a spus: ,, Mircea Djuvara nu a fost numai un filozof si un scriitor, ci un apostol al ideii nationale, facand sa scoboare problema filozofica din cer pe pamant, pentru a o inchide in sufletul sau si a o interioriza”.

Obisnuiti a vedea in Mircea Djuvara un ganditor asupra problemelor juridice, facem abstractie, de cele mai multe ori, ca ne aflam in fata unui cercetator al intregii realitati: atat prin marile sale sinteze depasind sfera dreptului, cat si prin noutatile stiintifice, de cele mai multe ori cu caracter interdisciplinar, pe care, timp de un deceniu le aducea la cunostinta cititorilor revistei ,, convorbiri literare”.

Pornind, in facultate, de la o conceptie materialista, Mircea Djuvara ajunge in urma unei prelegeri a lui Titu Maiorescu, la un idealism ,, de foarte stricta observanta”, un idealism rationalism, dar in limita unor relatii obiective si nerupt de experienta. Si-a prezentat conceptia ca ,, o noua intoarcere la kant”, la un Kant ,, prefacut prin Fichte si Hegel si adaptat temelor stiintifice contemporane si insasi viata lui Kant a fost pentru el un model. Dictionarele si enciclopediile il prezinta ca neokantian. La asemenea caracterizari nu trebuie insa sa ne oprim, deoarce Mircea Djuvara n-a primit importante teze kantiene, precum incognoscibilitatea ,, lucrului in sine”, lucru in sine pe care Mircea Djuvara il interpreteaza ca desemnand actul de cunoastere sau libertatea. De asemenea, el a retinut importante teze ale lui Auguste Comte, Henri Bergson etc, subliniidu-le de altfel aportul. El n-a cautat originalitatea cu orice pret, dar ceea ce avem de evaluat la el ca original e tocmai unitatea sistemului sau.