Modelul european al controlului constituționalității legilor - caracteristici

1. Introducere

Una dintre premisele statului de drept este supremaţia constituţională, învederată în primul rând prin justiţia constituţională, pentru că în absenţa sa Constituţia nu are decât o importanţă simbolică.

Necesitatea instituirii justiţiei constituţionale a fost impusă de unele considerente de ordin politic şi juridic:

a) legiuitorul este – şi el - supus greşelii, mai ales că, prin compoziţia lui eterogenă, accentuată (vorbim de parlament) nu excelează prin profesionalism;

b) parlamentarul exprimă mai mult voinţa partidului său decât a naţiunii;

c) Constituţia însăşi este – şi ea - interpretabilă, ca orice altă lege. Lacunele şi echivocităţile ei, în măsura în care acestea există, favorizează fenomenul şi practica inconstituţionalităţii;

d) inexistenţa controlului constituţionalităţii legilor nu numai că lasă loc liberului arbitru parlamentar, dar este şi de natură să provoace instabilitate juridică şi confuzii de fapt;

e) nu există nici o raţiune pentru a trata normele cuprinse în legi altfel decât celelalte norme care trebuie să se conformeze ierarhic;

f) rezervând exclusiv parlamentului dreptul de a aprecia constituţionalitatea legilor, se ajunge la confundarea judecătorului cu partea, ceea ce înseamnă excluderea noţiunii de control.

Justiţia constituţională desemnează ansamblul instituţiilor, procedurilor şi tehnicilor prin care este asigurată supremaţia Constituţiei . În doctrina franceză se foloseşte sintagma control al constituţionalităţii legilor ca şi sinonim pentru justiţia constituţională. Controlul constituţionalităţii legilor este doar una din cele mai importante tehnici care compun justiţia constituţională, deci nu se identifică cu aceasta.

Controlul constituţionalităţii legilor este organizat in două mari sisteme: controlul printr-un organ jurisdicţional, denumit şi sistemul american şi controlul printr-un organ unic special şi specializat sau sistemul european (modelul european sau austro-kelsenian al controlului constituţionalităţii legilor).

Controlul printr - un organ jurisdicţional al constituţionalităţii legilor presupune posobilitatea tuturor instanţelor de a verifica constituţionalitatea legilor, la sesizarea uneia din părţile implicate într-un litigiu dat. Totuşi, în cadrul sistemului american de control al constituţionalităţii legilor, rolul cel mai important aparţine Curţii Supreme, plasate în vârful ierarhiei sistemului judiciar.

Varianta kelseniană de control al constituţionalităţii legilor vizează crearea unui organ unic, special şi specializat în exercitarea controlului, care să fie însă doar un legislator negativ, deci să nu poată interveni în opera legislativă decât prin sancţionarea eventualelor situaţii de neconstituţionalitate.

Modelul european al controlului constituţionalităţii legilor nu este un model „opus” celui american, ci „diferit” de acesta. Nu trebuie deci să surprindă apariţia unor sisteme mixte.

2. Clasificarea formelor de control al constituţionalităţii legilor

Controlul constituţionalităţii legilor se poate clasifica utilizând mai multe criterii.

a) După criteriul organelor competente a exercita controlul:

- Controlul exercitat de un organ politic. În cazul acestui tip de control nu există garanţia independenţei persoanelor însărcinate cu exercitarea controlului, iar controlul de oportunitate se poate oricând substitui controlului de constituţionalitate.

- Controlul exercitat de un organ jurisdicţional. La acest tip de control este garantată independenţa membrilor organului de control, iar procedura de control cuprinde garanţiile clasice ale unei proceduri jurisdicţionale. În cadrul aceste forme de control se poate identifica două subtipuri: control difuz sau descentralizat – atunci când este exercitat de orice instanţă judecătorească din sistemul judiciar respectiv (modelul american); control concentrat sau centralizat – atunci când este exercitat de instanţa supremă sau de un organ unic, special şi specializat (modelul european).

b) După momentul în care se exercită controlul:

- Controlul anterior (a priori) este exercitat înainte ca legea să fie promulgată (nu este posibil în modelul american).

- Controlul a posteriori intervine atunci când legea a intrat deja în vigoare. Acest tip de control asigură, de regulă, accesul particularilor la justiţia constituţională.

c) După criteriul subiectelor cu drept de sesizare a jurisdicţiei constituţionale:

- Acţiunea populară (actio popularis) este cea mai deschisă tehnică de control, permiţând oricărui cetăţean care are interes să conteste constituţionalitatea unei legi..

- Sesizarea jurisdicţiei constituţionale de către instanţele ordinare intervine atunci când controlul de constituţionalitate se exercită indirect, pe cale de excepţie.

- Sesizarea jurisdicţiei constituţionale de către autorităţile politice. În cadrul aceste forme de control se încredinţează unor autorităţi politice dreptul de a sesiza judecătorul constituţional. În România, Curtea Constituţională poate fi sesizată cu neconstituţionalitatea unei legi înainte de promulgare de către Preşedintele României, de Guvern, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de Avocatul Poporului, de Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, precum şi de 50 de deputaţi şi de 25 de senatori.

d) După criteriul modului de control:

- Controlul pe cale de acţiune – reclamantul se adresează direct jurisdicţiei constituţionale, cerând constatarea neconstituţionalităţii unei legi.

- Controlul pe cale de excepţie – se realizează în două etape: invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în cadrul unui litigiu în faţa unei instanţe ordinare şi, după sesizarea jurisdicţiei constituţionale de către această instanţă, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională.

e) După criteriul reglementării:

- Controlul explicit – prevăzut expres de Constituţie.

- Controlul implicit – nu este prevăzut expres de Constituţie, dar el există implicit, ca şi consecinţă a pricipiului general al legalităţii. Consider că un rol important în exercitarea unui astfel de tip de control îl au comisiile juridice ale Parlamentului.

3. Premise ale adoptării modelului european de justiţie constituţională

Modelul american de justiţie constituţională era cunoscut în Europa şi chiar au fost unele încercări sporadice de adoptare a acestui model. Este de remarcat aici că, în România, cu ocazia „procesului tramvaielor din Bucureşti” (1912), controlul jurisdicţional al constituţionalităţii legilor a intrat în circuitul jurisprudenţial al instanţelor, în condiţiile în care, la acea vreme, doar Elveţia, Norvegia şi Grecia preluaseră modelul american al constituţionalităţii legilor.

Respingerea, în statele europene, a încercării de „grefă a modelului american” a avut la bază dezavantajele acestui model dar şi următoarele motive: raţiuni istorice, raţiuni teoretice şi raţiuni instituţionale şi politice.

Considerentele istorice în favoarea instituirii unui control al constituţionalităţii legilor, printr-un organ special şi specializat, sunt:

a) teribila lecţie a regimurilor naziste, fasciste şi a celor comuniste, care, în pofida existeneţei unui control al constituţionalităţii legilor, s-au instaurat şi au acţionat paroxistic;

b) persistenţa ideii unei curţi sau a unui tribunal constituţional după o experienţă istorică efemeră.