Modelul European de Justiție Constituțională

Justiţia constituţională se referă la ansamblul instituţiilor, procedurilor şi tehnicilor prin care este asigurată supremaţia Constituţiei.

Apariţia constituţiei, ca aşezămând politico-judicar fundamental al unei organizări statale, a determinat apreciera forţei sale judiciare în raport cu celelate norme ale sistemului de drept. Principiul supremaţiei constituţiei dedus din însăşi structura şi scopul acesteia, necesită un sitem de garanţii împotriva eventualelor încălcări prin legi sau prin alte acte normative. Astfel, a luat naştere controlul constituţionalităţii legilor şi tot odată problema autorităţii competente a-l exercita, în concordanţă cu principiile democratice. Aici s-a născut conceptul complex de justiţie constituţională.

Justiţia constituţională a fost şi este considerată o dimensiune imanentă a statului de drept, văzut mai puţin ca stat şi mai mult ca o mişcare de raţionalizare a puterii, în cadrul căreia controlul de constituţionalitate „ se valorizează ca principiu structural”. Această mişcare tinde să subordoneze funcţionare puterilor publice unui compus de reguli al căror respect se impune tuturor şi au o forţă juridică superioară celorlalte reguli din sistemul de drept.

Controlul constituţionalităţii legilor este rezultatul unei duble tradiţii, europene şi americane, al cărei componente s-au influenţat reciproc. Fundamentul teoretic al acestui control este existenţa unei ierarhii de norme sau existenţa supremaţiei constituţiei. La randul ei recunoaşterea acestei ierarhii de norme este rezultatul unei lungi dezvoltări istorice a gândiri juridice.

Controlul constituţionalităţii legilor a devenit un adevărat fenomen politico-juridic odată cu apariţia şi consolidarea ca model a sistemului american de control, dar mai ales odată cu crearea în Europa a primelor Curţi Constituţionale.

Noţiune de justiţie constituţională desemnează ansammblul instituţiilor, procedurilor şi tehnicilor care asigură supremaţia constituţiei. Hans Kelsen, definea justiţia constituţională ca fiind „ garanţia jurisdicţională a constituţiei”. Pentru Charles Eisenmann justiţia constituţională însemnă „acel fel de justiţie sau mai bine de jurisdicţie care poartă asupra legilor constituţionale”

Într-o alta opinie şi anume cea a lui Michel Fromont, justiţia constituţională poate fi definită din doua puncte de vedere. O primă definiţie conferă judecătorului constituţional calitatea de „ judecător al puterilor publice constituţionale, în special al puterilor legislativă şi executivă”. A doua accepţiune a noţiuni constă în a considera judecatorul constituţional ca fiind „ judecătorul care aplică regulile constituţionale”

Tipologia formelor de control al constituţionalităţii legilor

Controlul constituţionalităţii legilor poate fi definit ca activitatea organizată de verificarea conformităţii legilor cu Constituţia. Controlul constituţionalităţii legilor se poate clasifica utilizând mai multe criterii.

După criteriul organelor competente a exercita controlul, distingem următoarele forme de control: controlul exercitat de un organ politic, controlul exercitat de către instanţele judecătoresti si controlul exercitat de un organ unic, special si specializat. Într-o altă opinie, după acest criteriu distingem două forme:

-controlul exercitat de un organ politic

-controlul exercitat de un organ jurisdicţional

Controlul exercitat de un organ politic a fost creat pornind de la ideile abatelui Sieyes, fiind concretizat pentru prima oară în Senatul conservator instituit de Constituţia franceză a anului 1799. Aceeaşi funcţie a avut-o şi Senatul din timpul celui de-al doilea Imperiu francez, înainte de a se transforma într-o camera legislativă. În România, un control politic a fost exercitat de Corpul Ponderator creat prin Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1864, precum şi sub imperiul Constituţiei din 1965.

Controlul exercitat de un organ jurisdicţional. Ne aflam în prezenţa acestui tip de control atunci când este garantată independenţa membrilor organului de control, precum şi atunci când procedura de control cuprinde garanţii clasice ale unei proceduri jurisdicţionale. În cadrul acestei forme de control decizia organului de control se bucură de autoritatea lucrului judecat. Controlul poate fi difuz sau descentralizat, atunci când este exercitat de orice instanţă judecătorească din sitemul judiciar respectiv. Controlul este concentrat sau centralizat atunci când este exercitat de instanţa supremă sau de un organ unic, special şi specializat.

După criteriul momentului în care se exercită controlul, putem vorbi despre control anterior intrării în vigoare a legii sau control posterior acestui moment.

După criteriul subiectelor cu drept de sesizare a jurisdicţiei constituţionale, distingem controlul la iniţiativa autorităţilor publice si controlul la iniţiativa particularilor. Într-o altă opinie, se disting trei forme de control:

-acţiunea populară,

-controlul la sesizarea unei instanţe ordinare

- controlul la sesizarea autorităţilor politice.

După criteriul modului de control, distingem controlul pe cale de acţiune si controlul pe cale de excepţie.

După criteriul reglementării, distingem controlul explicit si controlul implicit.