Moneda euro

Moneda, ca şi banul, servind ca instrument pentru mijlocirea schimbului, nu este creaţia vreunui geniu omenesc, ele sunt rezultatul firesc al evoluţiei.

Moneda este un instrument de schimb, întrucât scopul şi destinaţia este numai schimbul şi plata. La schimbul direct, fiecare din cei care schimbă dau şi primesc bunul din nevoie şi cu intenţia de a-l folosi direct şi imediat. Fiecare din coschimbişti este producător al bunului cedat şi consumator al bunului primit. Pentru nici unul bunul nu îndeplineşte altă funcţiune şi nu poate fi nici ban nici monedă.

Apariţia monedei este condiţionată deci de formarea unei societăţi omeneşti cu preocupări economice, ale cărei caracteristici principale sunt:

- proprietatea particulară;

- diviziunea muncii;

- schimbul de bunuri şi servicii.

Moneda poate fi definită în general ca un instrument etalon legal de plată pentru facilitarea schimbului, pentru acumulări şi stingerea obligaţiilor, măsurător general de valori, care se bucură de încrederea publică şi poartă girul statului şi care atunci când moneda este confecţionată din metal preţios îi garantează greutatea şi titlul .

Pentru a se înlătura dezordinea monetară ce apăruse la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi de a se introduce mai multă rigoare în relaţiile financiare internaţionale, la 1-22 iulie 1944, la Bretton Woods-New Hampshire SUA, reprezentanţi a 45 state din coaliţia antifascistă au pus bazele primului sisitem monetar internaţional. Deşi a rezistat mai bine de douăzeci de ani în forma configurată iniţial, Sistemul Monetar Internaţional s-a confruntat cu crize profunde în preajma anilor 1970, aceste crize fiind generate fie de principiile care stăteau la baza funcţionării sistemului, fie de faptul că acesta nu mai răspundea la modificările structurale din economia mondială.

În plus, monedele europene au devenit din ce în ce mai puternice, ameninţând poziţia dolarului.

Crizele manifestate în cadrul Sistemul Monetar Internaţional, eşecurile înregistrate în funcţionarea sa, au determinat o serie de state să caute soluţii de apărare faţă de speculaţiile valutare datorate deselor fluctuaţii ale cursurilor valutare. S-au manifestat treptat repetate contestări a dreptului de monopol mondial al sistemului de la Bretton Woods şi s-au cristalizat iniţiative de creare la nivel regional a unor noi poli monetari. Se urmărea în fapt, crearea unor zone de o mai mare stabilitate monetară şi valutară, a unor sisteme monetare regionale care să suplinească neajunsurile Sistemul Monetar Internaţional.

Astfel de încercări au dus la construcţia Sistemul Monetar European, Uniunea Economică Monetară Vest-Africană şi altor căutări de regionalizare monetară.

Suspendarea convertibilităţii monetare în aur a dolarului SUA în 1971 a dat naştere la o mai mare libertate de fluctuaţie a cursurilor de schimb. În vederea limitării consecinţelor economice şi financiare ale acestui fenomen, ţările membre ale Comunităţii Europene, au adoptat un mecanism monetar denumit “şarpele monetar” prin acordul de la Bale, în decembrie 1971. Acest mecanism a constituit predecesorul viitorului Sistemul Monetar European.

Astfel, la 13 martie 1979, Consiliul Europei, la reuniunea de la Paris, a hotărât crearea Sistemul Monetar European. Acesta a fost gândit asfel încât să reziste presiunilor speculative exercitate pe pieţele de schimb asupra monedelor comunitare şi a avut la bază două mecanisme:

- un sistem de intervenţii pe pieţele de schimb;

- un acord asupra manierei de finanţare a acestei intervenţii.

Sistemul Monetar European a avut la bază următoarele pricipii:

1. O monedă comună, ECU;

2. Cursurile de schimb sunt fixe, dar ajustabile la perioade de timp relativ lungi;

3. Pentru fiecare monedă participantă se stabileşte un “indicator de divergenţă”;

4. Solidaritatea ţărilor membre, realizată în principal prin crearea unei rezerve valutare şi prin credite reciproce acordate în caz de dificultăţi în ceea ce priveşte balanţa de plăţi sau finanţarea invenţiilor.