Montesquieu - Separatia puterilor in stat si spiritul legilor

Imagine preview
(7/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Montesquieu - Separatia puterilor in stat si spiritul legilor.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 8 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 3 puncte.

Domeniu: Drept

Extras din document

1. Separarea puterilor în stat

Meritul de a fi cercetat pentru prima oară principiul separării puterilor îi revine filosofului și juristului englez John Locke (1632-1704). El a dat prima formulare acestei doctrine, atribuindu-i valoarea unui principiu de organizare a statului. Filosoful englez susținea existența a trei puteri în stat: legislativă, executivă și federativă. În concepția lui Locke, puterea legislativă trebuia să aparțină parlamentului și era considerată puterea supremă deoarece edicta reguli de conduită general obligatorii. Puterea executivă, limitată la aplicarea legilor și la rezolvarea unor cazuri care nu puteau fi prevăzute prin lege, urma să fie încredințată monarhului. Puterea federativă era încredințată tot regelui, atribuindu-i dreptul de a declara război, de a face pace și a încheia tratate.

Montesquieu (1689-1755), în cartea sa „Spiritul legilor”, a reluat și a adâncit problema separării puterilor statului. Montesquieu dă o formulare precisă și clară acestei teorii, care va forma unul din punctele principale ale programelor revoluțiilor burgheze. După Montesquieu, în orice stat există trei puteri distincte: puterea legiuitoare, puterea executivă și puterea judecătorească. Aceste puteri trebuie să fie atribuite unor organe separate și independente unele de altele pentru că, spune Montesquieu , „orice om care are o putere este înclinat să abuzeze de ea”, așadar,„pentru a nu se abuza de putere trebuie ca prin așezarea lucrurilor puterea să oprească puterea”. Puterea publică trebuie să fie divizată între mai multe puteri, așa încât o putere să se opună celeilalte și să creeze, în locul unei forțe unice, un echilibru de puteri prin faptul că puterea de comandă în stat se fracționează între mai multe organe care au același interes: ca atribuțiile lor să nu fie încălcate de celelalte organe. Se asigură astfel aplicarea strictă a legilor și respectarea libertăților individuale. Din punct de vedere politic, principiul separării puterilor a fost considerat ca generator de libertăți politice, prin echilibrul și colaborarea puterilor separate.

Cea dintâi aplicație practică a principiului separației puterilor în stat a fost realizată de statele americane care, în secolul al XVIII-lea, se găseau în plină revoluție constituțională. Începând din 1780, patru state americane introduc acest principiu în Constituțiile lor. Ulterior, Constituția statelor federale (1787) adoptă principiul separației puterilor sub forma întreită de putere legislativă (atribuită Congresului, art.I), putere executivă (atribuită Președintelui, art.II ) și putere judecătorească (atribuită Curții Supreme și Curților inferioare, art.III). În anul 1791, Revoluția din Franța introducea acest principiu în „Declarația drepturilor omului”.

În România, acest principiu a fost adoptat în constituțiile din 1866 și 1923, unde se afirmă că statul îndeplinește trei activități principale: -funcția legislativă, prin care se înțelege activitatea statului având ca obiect stabilirea de norme generale de conduită umană, obligatorii și de aplicare repetată; -funcția executivă, care asigură bunul mers al vieții publice prin organizarea aplicării legilor și prin punerea lor în executare la cazurile concrete, cu posibilitatea de a se recurge la forța de constrângere a statului; -funcția judecătorească, adică activitatea de pedepsire a infracțiunilor și de soluționare cu putere de adevăr legal a litigiilor juridice, în cadrul unei proceduri publice și contradictorii. Totodată, aceste constituții au prevăzut că fiecare din funcțiile statului este încredințată unor organe distincte și independente unele față de celelalte.

2. Montesquieu

Montesquieu este unul dintre marii filosofi ai Iluminismului, acesta trăind între 1689 și 1755 și având o contribuție importantă în domeniul filosofiei politice, prin analiza sa cu privire la formele de guvernământ și la importanța separației puterilor în stat. Având o poziție socială privilegiată și beneficiind de titlul de baron și de o educație aleasă, Montesquieu a fost preocupat de aspectele politice ale vieții publice.

Cu un rol important în stat, conducând divizia din Parlament ce privea activitățile criminale, Montesquieu a devenit celebru în domeniul filosofiei, după ce a publicat sub anonimat (demers nereușit, fiind descoperit autoratul său) Scrisori persane și Despre spiritul legilor.

Scrisorile persane (1726) reprezintă primul său demers care-l situează în tabăra anti-absolutistă. Un roman epistolar sub forma scrisorilor unui persan aflat în Franța în timpul lui Ludovic al XIV-lea, ne oferă o ascuțită satiră îndreptată împotriva rânduielilor și moravurilor Franței absolutiste. Ținta este însuși absolutismul, în care “suveranul, curtenii și un mic număr de persoane particulare stăpânesc toate bogățiile, în timp ce toți ceilalți gem, trăind într-o cumplită mizerie”. El incriminează tarele structurale ale unui astfel de regim, condamnând birurile grele, iraționalele războaie dinastice, intoleranța religioasă, persecuțiile împotriva cugetării libere, ignoranța judecătorilor, trândăvia și aroganța jignitoare a marilor seniori. Montesquieu atacă sistemul lui Ludovic al XIV-lea, comparându-l cu despotismul sultanilor turci și persani. Mai târziu el tipărește o lucrare de filosofia istoriei Meditații asupra cauzei măreției și decăderii romanilor (1734), carte asemănătoare prin alură și interes cu lucrarea lui Dimitrie Cantemir despre “Creșterea și descreșterea Imperiului otoman”. Ele vin parcă să confirme o concepție despre istorie pe care a inițiat-o în Europa acelor vremi Gianbatista Vico, despre “corsi e ricorsi”, o variantă a mișcării ciclice, dar în doi timpi.

Deși obiectul lucrării Despre spiritul legilor nu este politica, aceasta domină însă întreaga operă. Montesquieu nu și-a dezvăluit explicit concepția sa despre politică; dar din observațiile sale privind dreptul politic, ca și din teoriile expuse ea se poate totuși deduce. Politica privește organizarea statului și în deosebi reglementarea raporturilor dintre cei ce guvernează și cei guvernați. El extinde considerabil față de înaintați metoda și cadrul observației; informația sa este deosebit de bogată și variată, datorită mai ales lecturilor sale politice, istorice, etnografice, juridice, geografice, etc. și ceea ce-l preocupă mai mult decât pe cei care l-au precedat este sistematizarea informațiilor, în vederea unor concluzii generalizatoare.

Fisiere in arhiva (1):

  • Montesquieu - Separatia puterilor in stat si spiritul legilor.doc

Bibliografie

1. Răzvan Cosmin Roghină: Logica și efectului transplantului constituțional din 1866, Editura Universul Juridic, București, 2016
2. Adrian-Paul Iliescu, Em. Socaciu (coord.), Fundamentele gândirii politice moderne, Iași, Polirom, 1999, p. 93-114
3.Cursuri de filosofie juridică
4.http://autodidact.granturi.ubbcluj.ro/ro/files/21_b2c1.pdf
5. Lect. dr. Stefan Stanciugelu: Istoria ideilor politice II