Motodologia cuvântului pedeapsă

Capitolul I. Apariţia şi evoluţia pedepselor penale ca sancţiuni de drept penal

Secţiunea I. Evoluţia pedepselor penale ca sancţiuni de drept penal.

1.1 Etimologia cuvîntului „pedeapsă”. Originea cuvîntului latinesc „poena” se în limba sanscritică, derivînd fie din cuvîntul „poena”, care înseamnă verificare, numărare de unde provine şi ideia de retribuţie, fie din cuvîntul „punic”, însemnînd purificare de unde provine ideia de expiaţiune pe care ar evoca-o această noţiune. Totodată, se susţine că „poena” derivă de la „pundere” (a plăti), astfel pedeapsa nu este decît un schimb de valori, este moneda cu care se plăteşte infracţiunea.

Latinescul „poena” îşi are echivalentul în limba greacă „poini” preluat de dreptul roman din limba grecească şi consacrat ca atare. Se susţine că cuvîntul „poena” este în legătură cu „poenitentia” (căinţă, pocăinţă).

Mai întîi de toate vom menţiona că pedeapsa reprezintă o măsură de constrîngere aplicată de stat prin organele sale judiciare unei persoane care a săvîrşit o infracţiune. Totodată, dacă pedeapsa nu este dictată de o necesitate strigentă, ea devine un act de violenţă, din acest considerent, studierea comparativă a fenomenului pedepsei penale, este actuală atît din punct de vedere teoretic, cît şi din punct de vedere practic.

1.2 Evoluţia conceptului de pedeapsă. Timp îndelungat, legiutorii şi filosofii au considerat pedeapsa drept o temelia a societăţii, o necesiatate imperativă, cu toate că nu prea salutată şi agreată, graţie fricii pe care a inspirat-o întotdeauna.

În cadrul acestui studiu, vom încerca să trecem cu vederea cele mai importante etape din evoluţia istorică a pedepsei penale, elucidînd cele mai de bază pozţii existente în domeniul dat.

Astfel, istoria universală a pedepsei, poate fi privită sub două aspecte:

- Evoluţia reacţiei represive a societăţii;

- Evoluţia sistemului sancţionar de stat;

1.3 Evoluţia reacţiei represive a societăţii. Istoria dreptului penal se prezintă ca o dovadă atît a efortului continuu de a ţine sub control manifestările contrare ordinii sociale, sancţionînd cele mai grave forme ale acestor manifestări, cît şi a preocupării spre umanizarea continuă a pedepsei.

Reacţia represivă a îmbrăcat dea lungul veacurilor forme diferite, plecînd de la răzbunarea nelimitată bazată pe reacţia instinctivă, înafara oricărei reglementări, pînă la reacţia reglementată juridic şi controlată strict de autoritatea statală

Este de menţionat că omul, ca oricare fiinţă vie, are trei instincte fundamentale:

- instinctul de conservare;

- instinctul de reproducere;

- instinctul de apărare;

Cînd se simpte amenininţată de un pericol, orice fiinţă opune rezistenţă, reacţionează. În mod firesc, reacţia represivă a victimei este dictată doar de instinctul de conservare, care are un caracter defensiv, adică încearcă să realizeze o apărare, care va dura atît timp cît există răul care o ameninţă. Această reacţie instinctivă şi primitivă, se explică ca o răzbunare defensivă, contra agresorului din partea individului ofensat şi a rudelor sale (răzbunarea sîngelui), reprezentînd şi o datorie imperioasă în morala primitivă, pentru că morala umană consacră şi impune întotdeauna ceea ce este util conservării speciei umane.

Dar, spre deosebire de alte fiinţe, omul, chiar şi primitiv, este înzestrat cu facultăţi spirituale superioare şi are în faţa acţiunilor îndreptate asupra sa o atitudine mai complexă. Deşi în faţa pericolului, omul, ca şi alte fiinţe, reacţionează defensiv, totuşi păstrează amintirea pericolului sau vătămării suferite, iar aceasta concepe sentimente de teamă că actul agresiv s-ar putea repeta, dar şi de ură, văzînd în orice agresor un duşman. Teama şi ura, împing reacţia omului dincolo de limitele unei apărări imediate, adăugînd reacţiei defensive şi o reacţie represivă, cu alte cuvinte, alături de atitudinea de apărare îşi face loc şi atitudinea de reprimare din partea victimei.

Reacţia defensivă trebuie privită ca un act complex, care nu este numai o simplă răzbunare pentru un fapt vătămător petrecut în trecut, dar prezintă, în acelaş timp, şi dorinţa celui vătămat de a se apăra în viitor, punînd agresorul în imposibilitatea de a mai repeta agresiunea, ucigîndu-l. Această formă de răzbunare, care ea forma de contraofensivă, dictată de temperamentul celui vătămat, pune în pericol nu numai viaţa ofensatorului, dar chiar şi pe cei din colectivitatea sa (familie, gintă, trib) şi nefiind supusă nici unei reglementări sau îngradiri, a fost denumită răzbunarea nelimitată.