Neutralitatea statelor

Neutralitatea statelor

1. Noţiunea de neutralitate

Notiunea este veche in practica internaţională, ea apărând şi evoluând în legătură cu războiul, deşi treptat, conţinutul ei s-a schimbat, astăzi fiind folosită în mai multe accepţiuni.

Într-o primă etapă, neutralitatea a desemnat poziţia unui stat care nu lua parte la razboi. Ulterior, s-a dezvoltat concepţia neutralităţii permanente, atât în timp de pace, cât şi de război; sensul este de a nu participa la nici un fel de război, indiferent ntre ce state s-ar declanşa.

O forma a neutralitãţtii care s-a dezvoltat in zilele noatre a fost cea a neutralitãţii pozitive, respectiv a neutralitatii in timp de pace. In perioada actualã a constituit o contribuţie la preintampinarea rãzboiului , la menţinerea pãcii.

Prima reglementarea care cuprindea reguli privind drepturile statelor neutre în comertul maritim, a fost “Consolato del Mare”, culegere de reguli de la Barcelona (în jurul anului 1494). Hugo Grotius a susţinut teza neutralitãţii diferenţiate, în sensul ca statul neutru nu trebuia sa sprijine un stat care ducea un rãzboi nedrept.

Ulterior, conceptia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea nu mai face distincţie intre rãzboaiele juste si nejuste. Obligaţia de impartialitate a neutrilor a fost consacrata în convenţiile de la Haga din 1907 privind regulile ducerii razboiului.

Aşadar, neutralitatea este o formă de manifestare a voinţei statului de a rămâne temporar sau permanent în afara conflictelor militare.

Orice stat îşi poate păstra neutralitatea. În funcţie de evoluţia unui conflict, el işi poate revizui în orice moment atitudinea, aşa cum au facut-o Statele Unite ale Americii în cursul fiecăruia dintre cele două războaie mondiale.

Din punct de vedere formal, neutralitatea trebuie să rezulte dintr-un act intern al statului in cauză (legea constituţională, de regulă dar si alte acte legislative sau chiar declaraţii) urmat de acte internaţionale de recunoaşstere si garantare a acestui statut.

Textele fundamentale referitoare la reglementarea neutralităţii sunt Declaraţia de la Paris din anul 1856 cu privire la războiul maritim, Tratatul anglo-american de la Washinghton din anul 1871 şi cele două Convenţii de la Haga din anul 1899 şi 1907.

Neutralitatea temporarã sau ocazionalã a fost singura formã de neutralitate cunoscutã panã în secolul al XIX-lea. Semnificã atitudinea unui stat de neparticipare la un anumit conflict militar.

Statul neutru trebuia sa se supunã urmatoarelor cerinţe:

- abţinerea, care il obligã sã nu participe la ostilitãţi şi sa nu sprijine în nici un fel operatiunile militare;

- prevenirea, în sesnsul cã statul neutru trebuie sã ia mãsuri pentru împiedicarea desfaşurãrii oricãror operatiuni militare pe teritoriul sãu;

- imparţialitatea, care impune statutului neutru sa trateze în mod egal partile in conflict.

2. Formele neutralităţii

A) Neutralitatea permanentă

Este situaţia în care se aflã unele state ce şi-au asumat obligaţia permanentã de a nu partipa la alianţe militare, de a nu permite baze militare pe teritoriul lor sau de a permite folosirea acestuia in scopuri militare. Deci, un stat cu un asemenea statut este definitiv şi totalmente în afara circuitului militaro-politic. Au un asemenea statut Elveţia şi Austria . Existã parerea cã acest statut se obţine fie pe cale convenţionalã, printr-un tratat internaţional, fie pe cale unilateralã, printr-un act intern, lege sau declaraţie expresã.