Norma Conflictuală

Norma conflictuală nu cârmuieste propriu-zis raportul juridic cu elementul străin. Ea arată numai legea competentă a cârmui nemijlocit raportul respectiv. Cu ajutorul normei conflictuale se alege, dintre legislaţiile internaţionale aflate în conflict, legislaţia aplicabilă.

Norma conflictuală este deci o normă de trimitere sau de fixare. Ea soluţionează conflictul de legi.

Norma conflictuală poate figura în dreptul intern al fiecărei ţări sau poate figura în cuprinsul unei convenţii sau al unui tratat internaţional.

Norma conflictuală este formată din două elemente de structura: conţinutul si legătura.

Conţinutul normei conflictuale este acea parte a normei care cuprinde raporturile de drept la care se referă.

Legătura normei conflictuale este acea parte a normei care indică legea competentă a cârmui raportul de drept respectiv.

Legătura normei conflictuale poate fi cu indicarea directă, când se precizează legea cărei ţări este competentă a cârmui raportul juridic respectiv, sau cu indicarea generală, când cu ajutorul unei formule generale se poate determina legea competentă.

Legătura normei conflictuale sub forma indicării generale se numeşte formula de fixare.

Elementele prin care se stabileste legătura dintre un raport juridic si o lege se numesc puncte sau elemente de legătură.

Puncte de legătură pot fi următoarele:

1. Cetăţenia este punct de legătură, în mod obisnuit în proble-mele privind starea civilă si capacitatea persoanelor, precum si în raporturile succesorale referitoare la bunurile mobile.

2. Teritoriul.

3. Pavilionul unei nave sau aeronave este punct de legătură în cadrul relaţiilor de comerţ exterior, pentru contractele de transport maritim, precum si pentru raporturile cu privire la aceste nave.

4. Alte puncte de legătură (voinţa părţilor sau alte împrejurări pentru legea contractului; ultima dorinţă a părţilor).

NORMA SAU LEGILE DE APLICAłIE IMEDIATĂ SAU NECESARĂ

Noţiunea normei de aplicaţie imediată

În definirea normelor sau legilor de aplicaţie imediată există mai multe criterii:

• Criterii formaliste, potrivit cărora legile de aplicaŃie imediată sunt acelea care, datorită importanţei lor deosebite, si-au determinat domeniul de aplicare în spaţiu în mod unilateral, înlăturându-se astfel aplicarea normei conflictuale obisnuite. Ori de câte ori se determină domeniul de aplicare în spaţiu a legii proprii si nu se pune problema aplicării legilor străine, suntem în prezenţa legilor de aplicaţie imediată.

• Criterii tehnice. Se consideră că sunt legi de aplicaţie imediată cele teritoriale, dar într-o altă opinie se consideră că sunt legi de aplicaţie imediată cele de ordine publică.

• Criteriile finaliste. Sunt legi de aplicaţie imediată cele care exprimă un interes social deosebit si care se aplică, în principiu, pe teritoriul statului respectiv, persoanelor juridice, raporturilor juridice ce se au în vedere, înlăturând conflictul de legi.

Domeniul legilor de aplicaţie imediată se stabileste prin norma conflictuală pe care ele o implică si, de aceea, folosirea lor reprezintă un aspect particular al metodei conflictuale. În cazul în care instanţa constată că în cauză nu este competentă norma de aplicaţie imediată, pe cale de consecinţă se consideră că normele de aplicaŃie imediată constituie o metodă prealabilă conflictului de legi obisnuit si că, deci, se va consulta norma conflictuală obisnuită pentru a se determina legea aplicabilă.

Aplicarea si luarea în considerare a legii străine

Fiecare stat aplică într-o anumită măsură (determinată de el) legea străină. Există însă deosebiri între sistemele de drept în ceea ce priveste măsura aplicării acestora, unele state aplicând legea străină într-o măsură mai mare, iar altele într-o măsură mai mică.

Cert este că fiecare sistem de drept admite aplicarea legii străine ca o necesitate. Această necesitate decurge, pe de o parte, din existenţa relaţiilor economice între diferite state, relaţii aflate la un anumit nivel de dezvoltare si care presupun, uneori, si aplicarea legii străine.

Necesitatea aplicării legii străine decurge, pe de altă parte, si din interesul reciprocităţii pe care îl are fiecare stat, acela de a i se aplica propriile legi de către alte sisteme de drept.

Normele dreptului internaţional privat determină cazurile si limitele în care se aplică legea străină; această din urmă lege în virtutea autorităţii ei. Legea străină se aplică, deoarece asa prevăd normele conflictuale ale ţării în care se găseste instanţa de judecată.

Un stat nu poate să impună aplicarea propriilor legi pe teritoriul altui stat, dar fiecare stat poate admite aplicarea legii străine pe propriul său teritoriu. Această aplicare se face potrivit normelor de drept internaţional privat. Art. 6 din Legea nr. 105/1992 prevede că „aplicarea legii străine este independentă de condiţia reciprocităţii, afară numai dacă dispoziţii speciale nu prevăd altfel. În cazul în care se cere condiţia reciprocităţii de fapt, îndeplinirea ei este prezumată până la dovada contrară. Dovada se solicită Ministerului de Justiţie, care stabileste situaţia reala, prin consultare cu Ministerul de Externe.”

Norma conflictuală a statului străin trebuie respectată cu stricteţe, neadmiţându-se, cu prilejul aplicării ei, nici un fel de discriminare faţă de un alt stat sau faţă de cetăţenii si organizaţiile acestuia.

Luarea în considerare a legii străine

Prin luarea în considerare a legii străine se înţelege situaţia în care legea străină este numai o condiţie pentru aplicarea legii proprii. Cu alte cuvinte, se ţine seama de legea străină numai pentru a se aplica legea proprie sau pentru a se defini un raport juridic.