Norme de competență internațională prevăzute de regulamentul (CE) nr 44-2001

I. Consideraţii preliminare

Un pas determinant în domeniul cooperării judiciare în materie civilă şi comercială îl constituie cu certitudine adoptarea pe data de 22 decembrie 2000 de către Consiliul Uniunii Europene a Regulamentului nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (în continuare „Regulamentul”) .

În cadrul Uniunii Europene, s-a încheiat la Bruxelles la 27 septembrie 1968 o Convenţie multilaterală privind competenţa judiciară şi de execuţie a deciziilor în materie civilă şi comercială, intrată în vigoare la 1 februarie 1973 şi modificată de mai multe ori. De asemenea, la Lugano s-a semnat la 16 septembrie 1988 o Convenţie identică între ţările Uniunii Europene şi ţările din Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (Islanda, Norvegia şi Elveţia). S-a instituit în acest mod un spaţiu juridic comun european pentru rezolvarea eventualelor probleme contencioase în relaţiile economice. În domeniul foarte sensibil al relaţiilor de familie, s-a încheiat la 28 mai 1998, tot la Bruxelles, o Convenţie privind competenţa judiciară.

Toate aceste convenţii au fost preluate în regulamente comunitare din 29 mai 2000 şi 22 septembrie 2000 şi au ca trăsătură comună excluderea competenţei de jurisdicţie prevăzute în legile naţionale. S-a stabilit cu această ocazie că numai Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene are posibilitatea să le interpreteze . Aceste reglementări nu se aplică în domeniul vamal, fiscal şi administrativ, şi nici drepturilor persoanei ori dreptul familiei, mai puţin în ceea ce priveşte pensia de întreţinere. Regulamentul se aplică doar în materie civilă şi comercială. O altă condiţie referitoare la aplicarea Regulamentului, deşi nescrisă, este existenţa unui element de extraneitate . Având în vedere că scopul Regulamentului este unificarea competenţei internaţionale, el nu trebuie aplicat cauzelor interne.

Prevederile Regulamentului au fost transpuse în sistemul de drept român prin Legea nr. 187/2003 privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene . Prin aderarea României la Uniunea Europeană de la 1 ianuarie 2007, acest act normativ nu se mai aplică (fiind abrogat prin O.U.G. nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană), devenind aplicabil în mod direct chiar Regulamentul mai sus amintit.

II. Regula în materie de competenţă

Regulamentul reiterează criteriul general în materie de competenţă teritorială a instanţelor – actor sequitur forum rei – prevăzând, în cadrul principiilor generale, că persoanele care au domiciliul pe teritoriul unui stat membru sunt acţionate în justiţie, indiferent de cetăţenia lor, în faţa instanţelor din statul membru în cauză , sub rezerva dispoziţiilor actului comunitar. În doctrină s-a susţinut însă caracterul inutil al unei astfel de prevederi, afirmându-se că principiul este reţinut de toate sistemele de drept europene. Caracterul unitar al actului normativ şi, mai ales, faptul că Regulamentul este un instrument cu aplicare directă reclamă recunoaşterea unui asemenea principiu, indiferent de reglementarea sa în sistemele de drept europene .

Calificarea domiciliului se face în raport de legislaţia internă a statului forului. Dacă o parte nu are domiciliul pe teritoriul statului membru ale cărui instanţe sunt sesizate, instanţa, pentru a determina dacă parte are domiciliul pe teritoriul altui stat membru, aplică legea statului respectiv.

Domiciliul persoanei juridice poate fi stabilit, după caz, în locul unse se află: sediul statutar; administraţia centrală; centrul de afaceri. În cazul Regatului Unit, al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, prin „sediu statutar” se înţelege sediul social sau, în lipsa acestuia, locul de înregistrare sau locul în care s-a constituit persoana juridică .

În măsura în care pârâtul nu are naţionalitatea statului membru pe teritoriul căruia domiciliază, este supus normelor de competenţă aplicabile cetăţenilor statului în cauză.

Dacă pârâtul nu domiciliază pe teritoriul unui stat membru, competenţa este determinată la legislaţia internă a statului membru al instanţei sesizate, sub rezerva aplicării dispoziţiilor Regulamentului analizat în ceea ce priveşte competenţa exclusivă şi prorogarea de competenţă . Împotriva acestui pârât, orice persoană domiciliată pe teritoriul unui stat membru, indiferent de naţionalitatea sa, poate să invoce normele de competenţă în vigoare în statul respectiv şi, în special, cele prevăzute în Anexa 1, la fel ca şi cetăţenii acelui stat .